Asfaltul fierbea în soarele năucitor care veghea asupra orașului Luxor, iar căldura degajată de autocarele diesel mă făcea să transpir ca într-o saună prin cămașa albastră de bumbac. În jurul meu erau sute de turiști colorați ce opriseră, ca și noi, pentru un popas scurt în mijlocul deșertului. Doar ce coborâsem din autocar când le-am văzut pe ele, pe egiptencele acoperite integral care veniseră cu măgari și căprițe pentru ca străinii să se poată poza cu animalele. Le puteam vedea doar ochii căprui și mâinile negre, bronzate și uscate de căldura soarelui.
Mă aflam într-o capcană tipică pentru turiști.
De-a lungul călătoriilor mele am dezvoltat un fel de alergie pentru zonele extrem de turistice – nu mă mai atrag deloc și nici nu mă mai învață lucruri noi. La început eram fascinat de noul din jurul meu, dar ulterior am căutat să mă plasez în cadre cât mai autentice ale țărilor pe care le vizitam. Iar în Egipt, din păcate, este extrem de greu să ai o experiență memorabilă fără presiunea vânzătorilor care se află, literalmente, la tot pasul.
Așa că nu aveam de ales.
M-am gândit trecător la toți oamenii insistenți pe care îi văzusem și cu șapte ani în urmă, la prima vizită în această țară. M-am gândit la vânzătorii ambulanți din alte regiuni sărace unde turismul reprezintă, de multe ori, singura sursă de venit.
În energia contextului respectiv, am stat și am privit în gol, de la distanță, spre egiptencele acoperite complet, cărora li se vedeau doar ochii și culoarea mâinilor. Puteam deosebi costumele lor tipice negre, unele amestecate cu culorile albastru și galben, iar altele cu diverse pătrate sau triunghiuri albe. Apoi puteam deosebi pantofi sport chinezești atunci când ridicau picioarele de pe trotuarul portocaliu, strident.
La o privire mai atentă însă, am putut observa câteva fete care probabil erau în școala generală (dacă mergeau la școală), acoperite și ele complet.
Atunci mi s-a reconfirmat instant ceea ce știam deja.
Mediul ne sculptează
Viața acelor femei, dar și a copilelor care le însoțeau, probabil că reprezenta un ciclu cotidian apărut din goana după oportunități bănești. Se trezeau dimineața într-o zonă foarte săracă a planetei și mergeau pe jos prin soare, cu animalele, pentru a încerca să convingă turiștii din ziua respectivă să se fotografieze la un popas din mijlocul deșertului.
Seara se întorceau spre casă, iar ziua următoare o luau de la capăt.
Poate părea dureros sau plictisitor pentru unii dintre noi, dar aceea era viața lor. Femeile acelea nu știau altceva. Asta au fost învățate. Asta le-au arătat cei din jur că trebuie să facă pentru a supraviețui. În Africa, cei mai mulți copiii încep să muncească de tineri și nu merg la școală. Ajung adulți și nu știu că au și alte opțiuni.
Asta este realitatea lor, mai evidentă și mai dură ca în alte locuri.
Dar putem înlocui Egipt cu orice altă țară.
Diferența e doar de conținut, pentru că structura e aceeași
Indiferent unde suntem pe planetă, învățăm să interpretăm realitatea și să răspundem provocărilor sale prin modul în care ne educă ceilalți. De la limbă, religie, principii, valori și până la mindset, preferințe sau doar mimarea unor comportamente simple, cu toții suntem sculptura mediului în care creștem și ne dezvoltăm.
E atât de simplu.
Egiptencele din Luxor își învață fiicele să se acopere complet în momentul în care își părăsesc locuințele. Le învață arabă, le învață rutina zilnică prin care câștigă bani folosind animalele și le învață câteva elemente de bază despre realitatea dură a Africii în zona respectivă.
Copilele egiptencelor le mimează pe ele.
În realitate însă, cu toții devenim părinții noștri, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de cât de mult conștientizăm asta și în funcție de cât de multe ajustări de comportament și gândire facem.
În ideea asta, te îndemn să te uiți în jurul tău, chiar și în cercul foarte larg de cunoștințe, să observi câți oameni au urmat cariera pe care au urmat-o și părinții lor, în special dacă vorbim de un traseu inițial de succes.
Structura e aceeași. Indiferent că vorbim de Europa, Africa, Americi, Asia sau Australia, peste tot oamenii sunt rezultatul realității în care se dezvoltă. Da, nu este regulă, iar amplitudinea influențelor mediului asupra individului variază în funcție de cultură și regiune.
Însă realitatea este că adulții de azi sunt, în cele mai multe cazuri, copii de ieri care au modelat adulții de ieri.
Pune la îndoială totul
Am folosit exemplul Egiptului pentru că mi-a fost proaspăt în minte, dar realitatea este că oamenii nu au prea multe alternative în zonele defavorizate. Acolo trebuie „să fii cu grupul” pentru că nu poți rezista singur. Diferența dintre lumea noastră occidentală și zonele sărace ale lumii constă în faptul că la noi familiile sunt mai mici, iar membrii nu depind unii de ceilalți. În Europa sau America, părinții nu au nevoie de copii la job. În unele zone din Africa, da.
În final, poate că nu te regăsești în acest text. Poate că ți-ai ales deja un drum al tău, o viziune pe care ai definit-o prin efort propriu și cu foarte puține influențe externe directe.
Însă și reversul medaliei e valabil. Poate că ești prins în ciclul standard al vieții, acela în care ești dependent de realitatea ta înconjurătoare și nu poți scoate capul la suprafață. Sau poate că nu ai avut prea multe de spus în deciziile din viața ta. Poate că ai vrea mai multă autonomie. Poate că ți-ai dat seama că nu vrei să urmezi drumul clasic, sugerat de ceilalți.
Deși ciclul vieții e relativ același la nivel structural, poți alege să ai mai mult control asupra lui. Poți alege să schimbi conținutul. Fix ca într-un joc video, poți alege să fii un NPC („non-player character”) sau poți alege să fii jucătorul.
Cum faci asta?
Prin a-ți asuma mai multă responsabilitate.
Pune la îndoială orice ideologie, orice strategie, orice principii, orice valori și orice proces. Pune la îndoială ceea ce este definit ca fiind „normal” și muncește constant pentru a îmbunătăți și pentru a aduce valoare.
Acolo e secretul.
