idei, principii, strategii, gânduri

Sânge, gloanțe și bancnote: Cum a evoluat umanitatea

S

Cuvintele apăsătoare pe care le citeam pe placa memorială de la punctul zero se impregnau puternic în mintea mea. Cu 73 ani în urmă, la 600 de metri deasupra mea, explodase prima bombă nucleară din istorie. Mă aflam în Hiroshima de câteva ore și citeam cu atenție textul de la punctul 0 al exploziei. Pentru asta venisem.

Am plecat apoi, îngândurat, să văd singura clădire care a mai rămas în picioare în zona respectivă. La câțiva metri de mine, un japonez improvizase un panou cu fotografii din perioadele pre și post-război și pretindea că mama lui era însărcinată cu el când a explodat bomba.

Am mers mai departe, printr-un mic parc, și am intrat în Hiroshima Peace Memorial Museum. Am văzut obiecte atent prezervate, povestea văzută prin prisma japonezilor și consecințele dure ale unui act devastator pentru umanitate.

Domesticirea impulsurilor

Suntem animale. Am avut nevoie de sute de mii de ani, de-a lungul evoluției, să ne calibrăm emoțiile și impulsurile ca să putem trăi unii cu ceilalți fără violență. Pentru că înainte de dezvoltarea rațiunii și fineții în gândire, conflictul a fost starea default. Cea mai mare parte a progresului în direcția asta a avut loc în ultimii 5000 ani, cam de când au apărut primele imperii.

Treptat, încet.

A trebuit să trecem de la anarhie la despoți atot-puternici, la ridicarea primelor religii și la apariția primelor democrații moderne, după Evul Mediu, ca să facem un mic pas spre pace.

Cele două bombe nucleare lansate asupra Japoniei au reprezentat cel mai jos nivel la care am putut coborî vreodată ca umanitate. Din 1945 și până astăzi am trecut însă prin cea mai lungă perioadă de prosperitate și pace din istoria completă a omului.

Până la interzicerea execuțiilor prin spânzurare sau ghilotină, în statele vestice ale Europei, aproape de 1800, violența și cruzimea erau forma principală de entertainment, așa cum explică foarte frumos Steven Pinker în cartea Better Angels of our Nature.

Oamenii care trebuiau pedepsiți erau ciopârțiți, sfârtecați, torturați, rupți în bucăți, arși pe rug, spânzurați, decapitați, tăiați, mutilați. Ochii le erau scoși, oasele fracturate, iar organe non-vitale erau scoase din corp, pe rând, pentru a prelungi agonia.

În timpul războaielor, erau luați în sclavie, umiliți, uciși cu sânge rece după bunul plac al stăpânilor. Femeile erau violate.

Cruzimea a fost normalul pentru aproape întreaga noastră existență. Pentru masele de oameni din Colosseum, în perioada gladiatorilor. Pentru sacrificiu în numele zeilor, în antichitate. Ca recompensă în numele prăzii de război de-a lungul celei mai mari părți a istoriei. În numele religiei în perioada inchiziției. Pentru furturi minore sau crime odioase. Pentru vrăjitorie în Evul Mediu. În acte de tortură pentru a „recunoaște” lucruri pe care, poate, oamenii nu le făcuseră.

Sau doar pentru amuzamentul regilor, împăraților și despoților.

Unul dintre cele mai bune muzee care relevă în detaliu amploarea torturii din Evul Mediu e în San Gimignano, Toscana. A trebuit să fac research destul de consistent pentru a găsi și numi variate forme de tortură, pentru că mintea mea nu putea concepe cruzimea vremii respective.

Ideea cheie e următoarea—durerea, foamea, violența, frigul și moartea i-au dominat pe strămoșii noștri. Cumva, răspunsurile lor instinctive la toate astea erau fix în oglindă.

A doua idee—valoarea individului a fost aproape de zero în cea mai mare parte a istoriei: mână de lucru ieftină care putea fi înlocuită rapid. Conceptul de individualism este ceva nou, pe care noi, cei care trăim acum, îl cunoaștem în toată splendoarea sa.

Dar nu a fost mereu așa.

Război etern

Dacă în aproape toată istoria înregistrată de noi au existat mii de războaie și conflicte, cu sute de milioane de morți — relativ la numărul populației de pe planetă, al Doilea Război Mondial rămâne cel mai sângeros din istorie.

Ne-a fost greu să ne acomodăm cu pacea recentă.

Încet, încet, rămân tot mai puțini printre noi cei care au trăit cele două războaie mondiale și își amintesc tensiunea permanentă din aer. Noi, reprezentații secolului 21 nu avem de unde să știm și e datoria noastră să înțelegem că pacea actuală a fost cucerită cu mult, mult sânge.

Războiul Rece și teama unui război nuclear cu Uniunea Sovietică au traumatizat mulți americani după 1945. În SUA se făceau exerciții de evacuare în caz de atac nuclear în perioada anilor 1950-1970. Pe aceeași notă, foarte mulți psihologi, gânditori, statisticieni, au așteptat multă vreme un al Treilea Război Mondial.

Care nu a mai venit.

Iluminarea

În secolul 15 erau în jur de 5000 principalități în Europa. La începutul secolului 17, erau doar 500. Numărul a scăzut la 200 în perioada lui Napoleon, în secolul 18. După al Doilea Război Mondial, existau în jur de 40 state diferite, conform spuselor lui Quincy Wright.

Restrângerea puterii, din principalități cât mai dispersate, în puncte centrale mai puțin la număr, a avut numeroase beneficii.

Până când oamenii s-au prins că ideea de guvern central, puternic, e foarte utilă la nivel de societate, legea se făcea prin așa-numitul concept de vigilante. Dacă eu aveam o fermă și tu mă atacai pentru a-mi fura vitele sau oile, răspundeam prin violență.

Guvernele centrale, și într-un număr cât mai mic, au putut construi mai ușor legi și reglementări—cu pedepse aferente. Disciplina și siguranța sporită, faptul că cetățenii nu trebuiau să își mai caute răzbunarea cu propriile mâini, a fost un pas mare pentru umanitate.

Un guvern central însemna următorul lucru: dacă eram suficient de aproape de o autoritate, puteam merge să te denunț. Nu trebuia să fac legea singur.

Teoria Leviathanului spune că cetățenii se pot baza pe un guvern central care să se ocupe de pedepse, lăsând sistemul judiciar să aplice legea. Oamenii au potențial și pentru bine, și pentru rău, iar un guvern central puternic cu un sistem judiciar (cel puțin parțial corect) îi poate ajuta să meargă în direcția potrivită. Nu mă leg aici de ideologiile secolului 20, precum comunismul, pentru că nu are legătură. Discut strict despre ideea de formă de guvernământ centrală și impactul acesteia asupra primelor mase imense de oameni, organizate la nivel de stat pre-modern și ulterior modern.

Pe măsură ce numărul de principalități a scăzut și statele au început să se închege la niveluri cât mai mari, în ultimii 500 ani, societatea a început să se stratifice. Oamenii au devenit mai civilizați. Siguranța și protecția individului și a proprietății private, ranforsată eficient în zonele mai dezvoltate, a permis unor cetățeni să exploreze. Să scrie. Să învețe. Mai mult, presa lui Gutenberg deja permitea, încă din secolul 15, printarea mult mai rapidă a cărților.

A fost primul pas spre iluminare. Autori precum Kant, Voltaire, Diderot, Rousseau au scris despre război. Unii au blamat războiul.

Ideea centrală de aici este că educația și libertatea individului au avut un rol central în primii pași spre pace.

Comerțul

Un argument puternic pentru pacea lungă de care ne bucurăm astăzi, dar și pentru sporirea gradului de civilizație la nivel mondial, este comerțul.

Teoria comerțului sună cam așa:

  1. Când e mai ieftin să cumperi ceva decât să îl furi, comerțul câștigă în fața violenței sau războiului
  2. Vecinii noștri — atât din țară, cât și de peste hotare — ne sunt mai de valoare în viață decât morți, tocmai pentru că schimburile comerciale sunt pozitive

De ce nu furi o pâine din supermarket sau de la magazinul de cartier? Chiar dacă cei mai mulți oameni nu fură pentru că nu este corect, motivul real este banal: în societatea noastră, costul potențial de a fi prins — timp în închisoare și ostracizare socială — este mai mare ca prețul de a cumpăra lucruri. Când oamenilor le sunt oferite metode legale de a-și procura bunurile, mai ieftine ca violența, vor alege căile legale.

Spre exemplu, eu scriu textul de față din Spania. Stau aici o lună ca și turist, timp în care cheltuiesc bani și aduc un plus la nivelul economiei locale. Dacă vizita mea aici ar însemna violență, nimeni nu ar avea de câștigat.

Fără schimburi într-o economie de piață, toate interacțiunile între oameni sunt cu sumă zero: dacă tu furi ceva de la mine, iar plusul tău înseamnă minus la mine, umanitatea nu progresează. Dimensiunea economiei rămâne aceeași. Cu alte cuvinte, într-un schimb de bunuri sau servicii, ambele părți câștigă.

Când am fost în Palestina, am vizitat un oraș antic numit Jericho. Are 11.000 ani și scria acolo, pe o plăcuță, că este primul oraș din lume. Am să-i cred pe cuvânt și voi spune că ne-a luat 11.000 de ani, de la prima așezare mare a oamenilor, și până în 1945, aproximativ, să ne dăm seama că nu a-i cuceri pe ceilalți este calea pentru evoluție.

Ci comerțul. Colaborarea.

Așa cum notează Pinker, din 1953 până azi au existat zero conflicte armate între marile puteri mondiale (cu excepția Războiului din Coreea) și zero state recunoscute internațional au dispărut prin cucerire din 1945 încoace.

Ideologiile moderne

Noi, ca umanitate, am avut nevoie de mult trial and error în ultimii 200 ani ca să ajungem aici. Ideologia comunistă a lui Karl Marx a fost devastatoare pentru multe țări, inclusiv România. Ideologia nazistă a lui Hitler a distrus milioane de vieți omenești. Ideologia ultra-naționalistă fascistă a apelat și ea la violență pentru a-și spune cuvântul—intern sau extern.

Mileniile de război și decadele de pace, împreună cu dansul ideologic al experimentării ne-au adus într-un punct în care problemele se mai rezolvă acum prin conflicte și violență doar în statele extrem de slab dezvoltate.

Noul trend e pacea. Iar comerțul e moneda de schimb.

Așa cum scriitorii secolelor 18 și 19 blamau duelurile, tortura și execuțiile umilitoare prin spânzurare și ghilotină, așa am ajuns noi să blamăm războiul și conflictul.

Umanitatea a ajuns într-un punct critic. Am ajuns la pace aproape peste tot pe planetă. Am ajuns împreună la un nivel superior, al unei diplomații idilice din care cu toții avem de câștigat.

Până în acest moment, democrația e cea mai bună variantă pe care o avem. Puterea tot mai mare a individului într-o lume dominată de pace, inovație, comerț și tehnologie ne arată că intrăm într-o nouă etapă a umanității. O etapă matură.

Întrebarea de final este următoarea: cum vom construi noi, cei de acum, viitorul?

Ce vor scrie despre noi generațiile următoare?



1 comentariu

idei, principii, strategii, gânduri