fbpx
idei, principii, strategii, gânduri

Lecția de la tanzanianul care mi-a vândut o unghieră

L

„Merg să scot bani de la bancomat”, i-am spus eu Cătălinei. „Mai avem nevoie de numerar pentru taxi și alte cheltuieli neprevăzute”, am adăugat eu în timp ce m-am încălțat și am ieșit pe ușa hotelului. Era septembrie 2018 și vizitam Tanzania pentru două săptămâni cu soția mea. Ne aflam în nordul țării după ce văzusem o serie de parcuri naționale în ceea ce se numește safari. La finalul turului ne-am cazat în orașul Arusha, o localitate murdară aflată la granița dintre savană și vegetația tropicală de la poalele muntelui Kilimanjaro.

Hotelul se afla în centrul orașului.

Am pășit pe scările prăfuite direct în zgomotul produs de mașini diesel vechi și scutere care se îngrămădeau frenetic printre pietoni și mașini. M-am oprit pe ultima treaptă de jos și m-am uitat în dreapta și în stânga.

În jurul meu erau clădiri îmbătrânite, iar trotuarul nu exista.

Strada era un amestec de asfalt cu pământ, iar în stânga mea se afla un fel de piață. Acolo erau cărucioare mobile care aveau bucăți de pânză prinse de bări ruginite pentru a face umbră vânzătorilor ambulanți. Fix în fața mea se aflau vânzători care aveau electronice vechi întinse pe pături și stăteau la umbră, privind realitatea cu ochii mijiți, necăjiți.

O plimbare ciudată pe străzile prăfuite ale Africii

Am făcut dreapta aruncând un ochi pe harta din telefon, căutând bancomatul. Pentru prima dată în Tanzania, eram fără ghizi, doar eu și realitatea brută din fața mea.

Am virat apoi stânga, intrând pe o stradă mai aglomerată.

„Where are you from?”, s-a auzit o voce din spatele meu. Am mers mai departe, ignorând cuvintele ținite spre mine. Probabil era un vânzător ambulant și știam rețeta pentru a fi lăsat în pace.

„What are you looking for?”, s-a auzit apoi aceeași voce.

„Nothing, I’m just looking for a shop”, am spus eu întorcând neatent capul spre vocea joasă. Făcusem o greșeală.

„What shop? I can help. I have friend with shop”, a continuat bărbatul. În spatele meu se afla un bărbat scund îmbrăcat sărăcăcios, cu dinții puțin înnegriți și cariați.

Interacționasem cu vânzători ambulanți în atâtea țări și gestionasem atât de multe situații inconfortabile în postura de turist sau călător încât nu credeam că pot vedea ceva nou.

Am încercat să scap de el, ocolind banca unde se afla bancomatul și mergând pe străzile prăfuite și aglomerate ale orașului Arusha. Nu ar fi fost o decizie înțeleaptă să îi spun că merg să scot numerar, echivalentul a câteva sute de dolari.

„I need a nailcutter, but I will buy it later, I will return to the hotel now”, am improvizat eu gândidu-mă la ceva ce chiar aș fi avut nevoie și mimând în același timp mișcarea pe care o faci când îți tai unghiile.

Am pornit înapoi spre hotel și am continuat să vorbesc cu misteriosul bărbat care se ținea după mine oriunde aș fi mers. M-a întrebat de România, eu l-am întrebat de Tanzania. Mi-am dat seama că era precum o lipitoare de care nu aveam cum să scap, așa că puteam să scot numerar de la bancomat și mai târziu.

Am insistat că nu aveam nevoie de nimic și că mă descurcam. Mi-am luat la revedere și am urcat aceleași trepte murdare ale hotelului de unde plecasem.

Surpriză după surpriză

O oră mai târziu am decis să plecăm la cină, așa că am ieșit pe stradă să căutăm un restaurant sau un local cu mâncare. De îndată ce am pășit în stânga hotelului, pe lângă piața cu vânzători de tot felul, am auzit din nou aceleași cuvinte de mai devreme.

„Here, here, I found it, five dollars”, a spus el.

Bărbatul de mai devreme găsise o unghieră într-un magazin și venise să mi-o vândă în fața hotelului. Așteptase aproape o oră ca să facă un mic profit.

Am trecut peste șocul inițial, am luat-o în mână ca să o analizez și i-am negociat micul obiect la trei dolari după o scurtă conversație. Am mers mai departe, am scos banii de la bancomat și ne-am așezat pe terasa unui local.

Scăpasem.

Am comandat mâncare.

În timp ce ascultam conversația unei britanice în vârstă care spunea că locuia acolo de mai mulți ani, peste drum de terasa tradițională unde ne aflam noi, am văzut cu coada ochiului o mișcare.

Mi-am îndreptat privirea și l-am văzut din nou pe bărbatul care mă urmărise în timp ce căutam un bancomat. Am început să râd. Venise din nou să ne vândă, de data asta, o serie de meșteșuguri.

Însă mi-am dat seama că omul era chiar disperat și încerca să profite de orice turist cu bani căruia i-ar fi putut vinde ceva. I-am mai cumpărat câteva lucruri de câțiva dolari ca să fi avut ce să pună pe masă în seara aceea.

Recunoștință

La vreo 300 de kilometri de locul în care ne aflam atunci, în parcul național Serengeti se află o zonă devenită sit arheologic.

Se se numește Olduvai Gorge și este unul dintre cele mai importante locații paleoantropologice din lume tocmai pentru că acolo s-au descoperit fosile de hominizi, precusorii Homo Sapiens.

Unde vreau să ajung cu asta?

Locul respectiv este practic zona unde au apărut primii noștri strămoși. Unul dintre ele, cel puțin. Oamenii (în diverse stadii ale evoluției) au migrat, de-a lungul sutelor de mii de ani, spre toate colțurile planetei. Stătusem și mă întrebasem atunci, când am trecut prin savană, cum au rezistat strămoșii noștri prădătorilor, foamei, mizeriei și pericolelor care se aflau la tot pasul.

M-a fascinat atmosfera și istoria de acolo.

Iar concluzia e foarte simplă.

Africa, dincolo de frumusețea sa incredibilă, este un loc foarte sălbatic și foarte aspru din punct de vedere al climei. Infrastructura este deficitară, majoritatea țărilor fiind destul de izolate de restul planetei tocmai pentru că sunt sărace.

Sunt, probabil, zeci de milioane de oameni ca bărbatul respectiv care a așteptat o oră să îmi vândă o unghieră de trei dolari. Sunt enorm de mulți oameni care se află în zone sărace, fără mâncare, fără posibilitatea de a crește hrană, fără acces la apă potabilă și fără posibilitatea de a emigra spre zone mai bogate.

Sunt stoic și cred cu tărie că fiecare avem responsabilitatea individuală de a face lucrurile să se întâmple, să nu așteptăm după alții. Însă uneori sistemele politice și macroeconomice sunt o piedică peste care nu poți trece. Sunt oameni cărora le este efectiv imposibil să facă ceva, fiind prizonieri în țări unde democrația e un vis.

În ziua aceea, pe terasa restaurantului, mi s-a confirmat din nou faptul că sunt un norocos. Sunt un mare norocos, ca și tine. Ca noi toți cei care ne aflăm în Europa sau în zone mai dezvoltate. Pentru că întotdeauna depinde cu cine te compari când spui că România este o țară săracă.

  • Nu este, când privești spre Africa.
  • Nu este, când știi că noi avem toate uneltele necesare să putem acționa.
  • Nu este, când știi că noi ne putem îndeplini visurile dacă muncim suficient de mult și suficient de inteligent.
  • Nu este, când știm că noi avem libertate, siguranță și mulți alți factori care fac regiunea noastră să fie într-o poziție incredibilă la nivel mondial.

Morala? Realitatea e aceeași, depinde ce alegi să privești – părțile bune sau părțile rele. Apoi totul se rezumă la recunoștință față de ceea ce ai.

Indiferent ce ai și cât ai, nu vei putea fi niciodată fericit dacă nu apreciezi nimic și dacă întotdeauna cauți mai mult.



Adaugă un comentariu

idei, principii, strategii, gânduri