„În locul tău, eu aș merge mai departe. Pare că nu mai e interesată de tine”, am spus eu pe un ton categoric în aerul incredibil de cald al campusului universitar. Studiam un semestru în Turcia cu o bursă Erasmus și îmi făcusem prieteni noi acolo. Pe drumul spre spital, cam zece minute de mers pe jos, aveam timp să vorbim diverse. Așa am intrat într-o conversație despre o relație care se sfârșise brusc. Uitându-mă în urmă, sfatul meu de atunci a fost stupid și complet inutil, tocmai pentru că nu îl cunoșteam atât de bine pe omul din fața mea ca să-mi permit să spun ceva atât de decisiv.
Iar dacă ar fi să fac „zoom out” și mai mult, de multe ori m-am găsit în ipostaza de a oferi sfaturi nesolicitate, nu doar o singură dată. De multe ori am judecat. Și de multe ori am oferit soluții în loc să pun întrebări (link spre cum să pui întrebări bune) care să ducă spre soluții prin efortul propriu, din aproape în aproape al omului din fața mea.
Probabil că așa-i natura umană, cu multe puncte slabe (link spre punctele slabe din mintea umana) ce necesită explorare și atenție constantă.
„Ce a uitat?”
Am mai scris în trecut despre sfaturi, însă mai este o nuanță care merită să fie analizată, în special de cei care au răbdare într-o conversație și adoră să meargă în profunzime. Este o nuanță împrumutată de la filosoful spaniol Baltasar Gracian. În plus, nu funcționează oricând și cu oricine, trebuie adaptată la situație și la persoană.
Așadar, atunci când oferi un sfat…
- Caută ca vocea ta să îi reamintească omului din fața ta de ceva ce a uitat.
- Caută să fie o voce calmă, pătrunzătoare, care incită la curiozitate și explorare.
- Caută să nu fie o voce judicativă ce arată cu degetul.
- Caută să nu fie o voce care pune în lumină ceea ce respectivul nu a reușit să vadă.
Apoi vorbește ca și când ideea, sfatul în sine, s-ar afla deja acolo, în mintea celui care te ascultă.
Spun toate astea pentru că de multe ori ne lăsăm purtați de val și de o inerție invizibilă care ne împinge să vorbim prea mult, aproape inutil.
Avem impresia, prea des, că știm răspunsurile, chiar dacă nu suntem noi cei din arenă și nu suntem noi cei care „luptăm”.
În realitate, putem doar să îi ajutăm pe ceilalți să sape după propriile lor sfaturi.
Pentru că acelea sunt cele mai bune.
