Ca antreprenor în lumea digitală trebuie să fiu constant conectat la internet. Sunt decizii care depind de mine, e-mail-uri care necesită răspuns, știri care trebuie citite și noutăți de urmărit. În ultimii ani, am „alunecat” încet spre un nivel conectare tot mai mare. Am trăit pe pielea mea consecințele puternice ale fragmentării atenției și inerției societății în care trăim. Lupta constantă pentru a construi ziduri înalte în jurul cetății minții mele m-a făcut să pun conceptul de concentrare pe un piedestal.
Mi-am cumpărat căști cu noise-cancelling, am adăugat multe intervale de timp în care închid programele ce îmi fură atenția, am mărit numărul de plimbări sau alergări prin parc singur, am meditat mai mult și am căutat să îmi protejez cu sfințenie timpul de introspecție/gândire/analiză.
De ce?
Ghearele internetului și conectivității se prind cu putere de atenția noastră, ne invadează spațiul personal și ne „adaptăm” încet la ceea ce pare a fi normal.
Însă nu e.
Nici pe departe.
Sesiunile adânci de concentrare sunt o super-putere pe care au folosit-o mulți oameni ce au pus, fiecare, o cărămidă la construirea unei lumi mai bune, mai complete, mai… moderne.
- Karl Jung și-a cumpărat o casă în mediul rural al Elveției pentru a se retrage perioade lungi de timp pentru introspecție și gândire.
- Bill Gates are obiceiul de a-și lua Think Weeks într-o casuță în pădure.
- Peter Higgs, unul dintre marii fizicieni contemporani, câștigător al Premiului Nobel în 2013, stă foarte departe de tehnologie.
- J.K. Rowling, autoarea Harry Potter, își rezerva câte o cameră la un hotel de 5 stele din Edinburgh (orașul unde locuia) ca să se poate concentra.
Pot continua cu exemple. În domeniul cunoașterii, concentrarea e aur.
Înclinarea mea spre plurivalență m-a determinat să „sap” mai mult în direcția asta pentru că sesiunile puternice de concentrare mă ajută să generez idei — fie pentru business, fie în plan personal. Am descoperit, prin experimentare, că îmi place să merg mai mult pe verticală, nu pe orizontală. Prefer substanța. Consistența. Complexitatea.
1 milion de ani
În cea mai mare perioadă a timpului de când există planeta noastră, viața, biologia, comportamentul, funcțiile cognitive, toate s-au dezvoltat și optimizat pentru supraviețuire. Iar mutațiile în anatomie, fiziologie și comportament durau, în medie, 1 milion de ani până la un rezultat considerat suficient de mare pentru a rămâne la nivel de genă.
Aparent, ultimele decenii de studii și investigații pe tema asta au colapsat durata evoluției la 8 săptămâni.
Modificările sunt puse pe seama neuroplasticității — capacitatea creierului de a suferi modificări biologice, de la nivel celular până la remapare corticală.
Cum funcționează, mai exact?
Neuroni și mielină
Învățarea e cel mai bun exemplu.
A învăța este echivalentul creării de noi sinapse (legături între neuroni) și mielinizarea lor. Mielina este ceea ce „îmbracă” sinapsele, iar cu cât grosimea unei teci de mielină e mai mare, cu atât impulsul nervos se transmite mai repede.
Fenomenul numit conducere saltatorie este ceea ce oferă viteză.
Vechea zicală, repetiția e mama învățăturii, funcționează pentru că mielina crește în grosime cu cât dedicăm mai multă atenție unui subiect. Cu cât „ranforsăm” și insistăm mai mult, cu atât impulsul nervos trece mai repede pe acolo. Înainte să ridic o sprânceană, urmează link-ul anterior sau fă propriul research.
Putem spune că am învățat „ceva” când formăm sinapse puternice.
Conceptul de „Eu” și „Experiență”
Probabil ca neuroplasticitatea acționează de milenii întregi încoace. Ideea în sine se învârte în jurul unui lucru simplu: formarea și reorganizarea conexiunilor neuronale ca răspuns la experiența individului. Doar că, de-a lungul unui procent suficient de mare din istorie, omul nu a știu că există așa ceva.
Cel puțin nu până când s-a inventat termenul „eu” și cumulul de experiențe individuale, cu abilitatea metacognitivă de conștiență.
Probabil că neuroplasticitatea a apărut atunci când omul a început să manipuleze mediul în favoarea lui. Poate că noi, Homo Sapiens, suntem primii care suntem capabili de acest fenomen.
Vreau să merg mai departe de atât.
Activitatea mintală imaterială — în esență, mintea — generează activitatea neuronală materială. Practic, dacă poți controla mintea, îți „construiești” creierul, care la rândul său „construiește” mintea.
E un ciclu perfect.
Ca un super-computer care își poate modifica și adapta circuitele.
Astfel, ajungem la conceptul de „experiență”.
Aldous Huxley a spus un lucru fascinant, iar când privești fraza din unghiul neuroplasticității, îl vezi altfel.
„Experiența nu este ceea ce ți se întâmplă; este ceea ce faci cu ceea ce ți se întâmplă.”
Feedback-ul primar (din mediu) capabil să genereze neuroplasticitatea nu reprezintă lucrurile exterioare care ni se întâmplă, ci reacțiile noastre la acele lucruri.
Nu ceea ce vedem ne influențează, ci ceea ce interpretează creierul nostru prin imaginea proiectată pe retină.
Dar dacă…?
Am putea să alegem cum interpretăm stimulii din mediul înconjurător?
Ajungem la conceptul de…
AtențiE
Dacă în fiecare moment al existenței, creierul se „reconfigurează” ca răspuns la experiență, atunci a ne schimba reacțiile mintale înseamnă că participăm conștient în acest proces.
Ne dezvoltăm mușchiul autonomiei atenției.
Noile întrebări care apar sunt „Cum?” și ”Pentru ce?”
Mulți filozofi, psihologi și gânditori contemporani sau ai secolelor dinaintea mea au încercat să răspundă la prima întrebare.
Cred că cel mai bun răspuns este: prin exercițiu frecvent și prin acte de conștientizare tot mai dese.
Momente de respiro.
Pauze.
Centimetru cu centimetru.
În bătălia cu haosul minții noastre.
„Pentru ce?”
Pentru a mai pune o cărămida în povestea Homo Sapiens.
Pentru a împinge mai departe limitele umane și pentru a descoperi noi teritorii. Pentru a cuceri cel mai mare mister: cine suntem?
Dar mai important — pentru că e o provocare.
Autonomie
Autonomia mintală înseamnă ownership pe ceea ce gândești.
Spre exemplu: am decis să visez cu ochii deschiși la o călătorie pe Stația Spațială Internațională sau mintea mi-a „alunecat” după ce am citit un articol despre Elon Musk?
Am decis să intru pe Facebook de 10 de ori pe zi sau neuroplasticitatea minții mele s-a modelat de așa manieră încât „caută” să își ia încă o doză de dopamină, și încă o doză, și încă o doză…?
Am decis să procrastinez proiectul acela extrem de important sau doar încerc să fug de inconfortul primilor pași în direcția respectivă?
Ce procent e control și autonomie și ce procent e pilotul automat al minții mele?
Cât de repede pot detecta „alunecările” în propria mea conștiență?
Câtă putere am asupra modului în care gândesc?
Mă pot concentra la comandă?
Pot da sonorul realității mai încet, pocnind din degete?
Pot să îmi ascut doar simțurile pe care le vreau într-un anumit moment?
Realitatea în care trăim e plină de „ocupanți” pentru mintea noastră. Orice obiect, orice idee, orice concept, absolut orice — reprezintă o forță care acționează asupra straturilor interioare ale minții noastre.
Așadar, dezvoltarea autonomiei mintale are două funcții. Unu, să ne îmbunătățească claritatea introspecției și sursele de atenție în procesul de gândire (ofensivă). Doi, să ne întărească abilitatea de a exercita atenția — practic, un fel de fortificație a voinței minții (defensivă).
Ambele sunt „antrenabile” și sunt responsabilitatea noastră.
Epilog
Selecția naturală, de-a lungul milioanelor de ani, s-a concentrat puternic pe un singur obiectiv: cantitatea vieții. Predominant, natura caută să se asigure că un număr suficient de exemplare ale speciei supraviețuiesc ca să ducă gena mai departe.
Cealaltă dimensiune, pe care am creat-o noi, Homo Sapiens, este calitatea.
Și poate că este responsabilitatea noastră.
Poate că mintea noastră conștientă are un rol evoluționar mai mare ca selecția naturală.
Vom afla vreodată?
Nu știu.
Însă primul pas este să nu mai trăim din inerție, „alunecând” prin ceea ce ne aruncă viața.
Primul pas este să ne câștigăm autonomia atenției.
