Inflația durerii

În ultimii 100 ani, modul în care percepem și înțelegem durerea — traumă, suferință și tot spectrul aferent — a suferit schimbări impresionante. Practic, experiențe din ce în ce mai mici ne cauzează acum disconfort. În literatura de specialitate, psihologii numesc acest lucru harm inflation, sau inflația durerii.

Practic, în prima parte a secolului trecut, definiția traumei se limita la soldații întorși de pe frontul de luptă. Zi de zi, an după an, auzeau sunete de gloanțe, explozii și vedeau cum camarazii lor plecau amputați sau sfârșeau morți. Cei care supraviețuiau aveau de înfruntat ulterior demoni duri în interiorul lor. Aceea era trauma de război.

Pe măsură ce au trecut anii, psihologia a luat avânt ca și disciplină esențială în studiul psihicului uman. Oamenii au realizat că trauma poate apărea și în urma unor experiențe mult mai normale — accidente tragice, violență domestică, dezastre naturale.

Apoi termenul de traumă a început să includă și experiențele mai puțin puternice, dar repetitive, precum sentimentul de a fi neglijat de proprii părinți de-a lungul copilăriei, jignirile și atacurile permanente dintre colegi în timpul adolescenței sau experiența copilului de a crește cu un singur părinte.

Acum suntem într-un moment în care oamenii sunt ofensați de mesaje critice pe Facebook și Twitter, comentarii răutăcioase sau cărți controversate. Termenul de public media backlash a luat o amploare fenomenală. În ultimul an și jumătate, în special la lansarea BIOMAP, chiar și noi am fost foarte atenți cum am formulat mesajele de PR.

Ultimul eveniment traumatic a fost cazul George Floyd, iar în urma reacțiilor violente din SUA, platforma GitHub a decis să înlocuiască termeni extrem de vechi, precum „master” și „slave” cu termeni cu conotații neutre.

Am ajuns într-un punct al umanității în care disconfortul tipic uman începe să fie inclus, încet, în arsenalul de sinonime al cuvântului „traumă”.

adevărul e undeva la mijloc

Sub nicio formă nu vreau să spun că este rău ceea ce se întâmplă. La mijlocul secolului trecut, mai în vest și relativ recent în România, în anumite zone, să consumi alcool zilnic, să îți bați nevasta și copiii erau lucruri la ordinea zilei. Extinzând înțelegerea conceptelor de traumă, siguranță și dependență, am ajuns să înțelegem că genul acesta de obiceiuri duc la decădere morală și mai multă violență.

Trecutul a avut prea multă traumă pentru o mare parte a umanității. Beneficiul real al inflației de durere este doar că suntem în direcția bună pe autostrada înțelgerii psihicului uman. Însă am ratat ieșirea care ne duce undeva la mijloc.

Definiția reală a traumei e undeva la mijloc și limitele trebuie plasate, pentru că noi, ca oameni, vom merge până unde ne duce înțelegerea. Ne identificăm cu ceea ce ne identificăm sau cu ceea ce ne identifică alții — și o facem prea puternic. Spre exemplu, un studiu pe depresie arată că oamenii care învață despre depresie și sunt identificați ca depresivi au o calitate a vieții mai redusă. Practic, cu cât ar cunoaște mai puține informații despre depresie, cu atât s-ar simți mai bine.

Deflația binelui

În secolul actual, simțim durerea mai mult și identificăm drept traumă lucruri din ce în ce mai mici. La polul opus, calitatea vieții a crescut constant și trăim în cea mai bună perioadă a umanității — o spune Hans Rosling în Factfulness, într-una dintre cele mai bune cărți de statistică din lume și Callum Chace în The Economic Singularity, o carte excelentă care analizează impactul inteligenței artificiale asupra societății.

Și totuși, ce este deflația binelui?

Suntem mai puțin impresionați. Nivelul de confort în cele mai multe țări a atins un prag care te face să te întrebi dacă nu cumva ne îndreptăm spre societatea din Idiocracy. Spre exemplu, România a fost inclusă în 2020 pe lista țărilor dezvoltate, cu un PIB anual de aproape 30.000 $ pe cap de locuitor. Da, sunt foarte multe lucruri care nu merg bine, dar când vom rezerva o zi în care să ne concentrăm pe ceea ce merge… bine?

Suntem mai puțini tolerabili. Suntem mai puțini empatici și mai roboți, mai rigizi. Am construit o societate la care reprezentanții Homo Sapiens de acum 150 ani — nu 1000 — nici nu au visat vreodată. Avem, literalmente, totul la un deget distanță.

Și totuși, alegem să nu vedem partea plină a paharului. Alegem să ne concentrăm pe cele mai mici lucruri care ne produc durere, în loc să ne mutăm focusul pe ceea ce este semnificativ. Pe ceea ce este important.

Avem inflație de durere și deflație de bine. Însă nu uita că totul e percepție, și ține de tine să găsești mijlocul.