În 2018 am vizitat atât Pearl Harbor, cât și Hiroshima, la distanță de aproximativ 9 luni. În Japonia am fost la finalul iernii, între februarie și martie, incluzând Hiroshima pe listă într-un tur cu trenul al țării. În Hawaii am mers pentru maraton și am ajuns chiar în decembrie, în jurul datei în care avusese loc atacul (7 decembrie 1941). Nu m-am gândit la istoria dintre cele două țări înainte să merg. Mi-am dat seama în cinematograful pentru turiști de la Pearl Harbor. Acolo am realizat câtă ipocrizie poate exista în America.
Priveam un scurtmetraj despre ce se întâmplase acolo, lângă noi, cu aproape 80 de ani în urmă. Sala era plină de americani, iar noi eram o mână de români. În timpul celor 23 de minute m-au trecut tot felul de gânduri, de la confuzie și până la dezamăgire.
Diferență de perspectivă
Cine a vizitat America știe că cetățenii săi sunt extrem de patrioți. Steagul este peste tot, iar mândria generată de apartenența la această nație este la cote foarte înalte, în special când vine vorba de armată, soldați și veterani.
Scurtmetrajul din sala aceea de la Pearl Harbor este un mod al americanilor de a-i diaboliza pe japonezi. Este o modalitate de a ridica patriotismul la un alt nivel. Este o manieră onorabilă de a comemora povestea celor 2403 americani uciși atunci, dar este o ipocrizie masivă datorită atitudinii cu care au încercat să scoată totul din contextul istoric la nivel macro.
Scurtmetrajul din sala aceea de la Pearl Harbor este făcut ca și când nu ar mai fi existat nimic pe planetă. Este făcut ca și când americanii ar fi victima din centrul universului, iar toți oamenii uciși de ei nu ar exista. Este, dacă mă întrebi pe mine, o jignire profundă pentru victimele lor, în special pentru cei căzuți la Hiroshima și Nagasaki, aproape 4 ani mai târziu.
Muzeul din Hiroshima
Evident, am vizitat celebrul muzeu despre atacul nuclear în timpul celor două zile petrecute la Hiroshima. Este exact așa cum ți l-ai imagina, în stilul caracteristic japonez.
Vezi povestea și modul de desfășurare al incidentului, vezi obiecte recuperate de atunci și vezi o abordare complet diferită a subiectului. Dacă americanii încercau să își apere orgoliul și atât, japonezii sunt în altă ligă.
Japonezii nu și-au diabolizat fostul inamic, deși America a ucis între 90.000 și 146.000 oameni doar la Hiroshima. Diferența dintre cifrele celor două locații este colosală, și totuși muzeul exprima calm. Japonezii nu încercau să își apere vreun orgoliu sau să arate cu degetul. Prezentau faptele într-un mod cât se poate de obiectiv. Povesteau lecțiile cu care au mers mai departe, precum și necesitatea păcii într-o lume tot mai complexă.
Diferența de perspectivă a fost colosală.
Scurtă concluzie
Este trist că au murit atât de mulți oameni, atât într-o tabără, cât și în cealaltă. Comentez însă asupra modului defectuos în care americanii au ales să aplice tehnicile de la Hollywood chiar și cazul unui documentar unde ar fi putut să fie mai obiectivi și nu atât de dramatici și ipocriți.
În altă ordine de idei, sunt recunoscător pentru faptul că am putut să ajung fizic în ambele locuri și mă bucur că am fost capabil să „captez” diferența de perspectivă.
Morala? Aș spune doar că trebuie luată întotdeauna în calcul imaginea de ansamblu.
De ce?
Ar putea frâna abordările toxice și ipocrizia.
