Am început să scriu și să public în fiecare zi pe data de 6 august 2020 pe MihaiVoinea.ro, cu ocazia zilei în care am împlinit 29 de ani. „Nu va fi chiar atât de greu”, i-am spus eu încrezător soției mele în primele zile, într-o perioadă care era programul meu era destul de lejer. Aveam să mă înșel amarnic și aveam să subestimez nivelul necesar de disciplină pentru a duce la îndeplinire o astfel de provocare.
La patru zile după startul provocării, în timpul unei ceremonii la care participam cu soția mea, am hotărât ad-hoc să plecăm, opt zile mai târziu, să parcurgem Spania pe jos în ceea ce se numește Camino de Santiago.
A urmat mai mult de o lună în care am mers zilnic pe jos prin Spania (25 kilometri, în medie) și apoi prin Portugalia, explorând Porto, timp în care sarcinile mele zilnice începuseră să se acumuleze. Intram în sedințele zilnice de la firmă, mă ocupam de diverse lucruri. Mi-am luat maxim trei-patru zile de pauză completă în acea perioadă, pauză completă însemnând că scriam și publicam, mergeam pe jos cât scria în plan, dar nu mă ocupam de alte sarcini.
Toamna și iarna
M-am întors în România și am intrat direct într-o serie de activități care trebuiau întreprinse pentru a adapta compania la schimbările din domeniul nostru de activitate. Și am început, în aceeași perioadă, demersurile pentru construcția unei clădiri de două etaje, dar și a unui nou proiect antreprenorial în online.
Nu realizam cât de multe lucruri se adunau și cum mă vor impacta.
Mi-am făcut temele zi de zi, am scris și am publicat un articol pe MihaiVoinea.ro, indiferent de vreme, indiferent de programul meu, indiferent de cum mă simțeam și indiferent de problemele cotidiene apărute. Însă tot efortul meu avea să ajungă într-un punct critic spre finalul iernii, la începutul lui 2021, în momentul în care mă mutasem temporar în București.
Momentul în care aproape am clacat
Sub presiunea responsabilităților și din cauza lipsei temporare de planificare și disciplină, începusem să scriu doar seara, uneori chiar și după 22:00. Uitându-mă în spate, a fost un mecanism natural de adaptare, pentru că atunci eram cel mai liniștit și nu puteam fi deranjat. Însă am ajuns, încet, să adorm din ce în ce mai târziu, iar ora de trezire era aproximativ aceeași.
Oboseala s-a acumulat.
„Oare așa se simt oamenii care spun că își urăsc viața?”, mi-am spus eu într-o seară de februarie, în timp ce curățam după animalul de companie care era extrem de bolnav. Nimic nu mergea bine, iar oboseala cronică se acumulase până în punctul în care eram doar un robot. Uitam lucruri, nu mă puteam concentra, eram mereu pe fugă, mereu stresat, făcând lucruri. Nu aveam timp de nimic, nici măcar pentru jumătatea mea mai bună.
Mi-am dat seama că mă autodistrugeam.
Atunci mi-am propus să scriu și să public dimineața, devreme. Mi-am propus să fiu mai drastic cu agenda zilnică și să prioritizez altfel.
A funcționat, dar munca nu a devenit mai ușoară.
Efortul a trebuit să fie depus zilnic, iar asta a continuat să mă obosească.
M-a obosit pentru că MihaiVoinea.ro nu este singurul lucru care are nevoie de atenția mea. Și m-a obosit pentru că ceea ce am câștigat scriind, am pierdut în alte arii ale vieții mele.
E inconfortabil să nu iei pauză
Am început provocarea asta ca să-mi satisfac o dorință veche, aceea de a da curs într-un mod serios unei activități care îmi face plăcere. Mi-am propus un obiectiv atât de mare tocmai pentru că aveam sub centură mentalitatea de sportiv de anduranță.
„Pot să îndur foarte, foarte mult”, mi-am spus eu.
Am aplicat cu succes tehnicile folosite pentru a depăși barierele fizice ale corpului meu. Le-am aplicat cu succes în medicină, în business și în dezvoltarea mea personală și profesională, apoi în scris. Și fără experiența de a alerga singur, eu cu mintea mea, kilometru după kilometru, oră după oră, nu aș fi reușit să bifez un astfel de succes.
Doar că nu a fost o simplă provocare de 30 de zile.
A fost un monstru, un „ultramaraton extrem” de scris.
Probabil că cel mai dificil lucru a fost lipsa pauzelor. Nu am scris o dată pe săptămână, de două ori pe săptămână sau doar în zilele lucrătoare. Am scris absolut în fiecare zi, o singură dată publicând un articol în avans.
Asta mi-a lipsit cel mai mult.
O zi în care să nu mă ating de tehnologie.
Scurtă concluzie
A scrie și a publica zilnic este un exercițiu extraordinar pentru a explora în propria minte. Este o tehnică fantastică de introspecție. Este o modalitate incredibilă de a ține creierul în priză. Este un act nobil care te ajută să îți organizezi gândurile și ideile mai bine. Și probabil că este un obicei care poate fi extrem de satisfăcător pentru unii oameni. Am scris în trecut pe un subiect numit Limita dintre „faci” și „trebuie să faci”. Este extrem de valabil aici.
De foarte multe ori, prin prisma programului încărcat, am scris pentru că a trebuit să scriu. O spun franc. De multe ori aș fi vrut să stau, aș fi vrut să fac orice altceva în puținul timp care îmi rămânea liber.
Poate că dacă viața mea ar fi însemnat numai scris, fără responsabilitatea de conduce un business, a scrie zilnc nu ar fi fost atât de obositor.
Însă vreau să fiu sincer.
A fost greu.
Dar a fost o incursiune bestială spre a mă cunoaște mai bine, spre a-mi întări nivelul de disciplină și spre a bifa unul dintre lucrurile pe care nu le făcusem atât de mult cât îmi dorisem în primii 30 de ani de viață.
A fost greu.
Dar nimic cu adevărat frumos, valoros și important în viață nu e ușor.
