„Am putea pleca săptămâna viitoare”, am spus eu cu un ton apăsat în timp ce mi-am ridicat privirea, într-o încercare simplă de a mă face auzit pe ritmul muzicii de petrecere. „Am putea”, mi-a răspuns ea. Așa a început aventura plecării spre Spania pentru a face Camino Frances, un traseu de circa 780 kilometri care pleacă din sudul Franței și merge până în Santiago de Compostela, deasupra Portugaliei.
Acum vreo 2 săptămâni eram prezent la nunta unui bun prieten cu soția mea, Cătălina, atunci când am început să vorbim despre impactul coronavirusului asupra planurilor noastre. În ultimii 6 ani am călătorit enorm amândoi, împreună sau separat, iar discuția a alunecat de la Australia și Antarctica, ultimele două continente pe care nu le-am văzut încă, la ceva mai aproape.
Spania. Camino de Santiago.
Cum ar fi să…?
Am ridicat subiectul la fileu și în câteva minute planificasem, ad-hoc, o plecare de 33 zile în timpul unei pandemii. Amândoi puteam face mici compromisuri pe plan profesional pentru a duce obiectivul la bun sfârșit. În plus, e o perioadă lejeră pentru amândoi, așa că ne-am grăbit să plecăm cât vremea e favorabilă și situația coronavirusului e încă suficient de bună.
Am cumpărat biletele de avion pe 19 august, după ce ajunsese tot echipamentul comandat, iar pe 21 august începusem deja prima etapă a traseului.
De ce?
Nu facem drumul din motive religioase.
Traseul ales de noi, care pleacă din Pamplona din motive logistice, are în jur de 730 kilometri în total și vom avea o medie de 25 kilometri pe zi timp de 29 zile.
Suntem de 5 zile pe traseu, iar acum scriu aceste rânduri din Santo Domingo de la Calzada, în regiunea La Rioja.
Așadar, de ce atât de mult efort?
Care-i scopul?
Multe dintre momentele cheie din relația noastră de 11+ ani au avut loc peste hotare, în afara a ceea ce numim „obișnuit”. Am avut parte de nenumărate experiențe faine împreună, iar aventura e parte din identitatea relației.
E timp de calitate în doi.
Timpul în doi, în afara zonei de normal, ne ajută să avem discuții profunde și să ne conectăm mai bine.
Mai departe, amândoi iubim Spania și cultura lor.
Apoi e o experiență fantastică și o ieșire din zona de confort.
Individual, pentru Cătălina e un act imens de „bravură”, în cuvintele ei — pentru că nu e obișnuită cu anduranța extremă. E o provocare imensă și a acceptat-o ferm.
În cazul meu, e foarte multă curiozitate la mijloc. Învăț spaniola de aproape un an, deci am căutat o ocazie să exersez. Apoi e vorba de introspecție. Mergem pe jos, prin natură, 5-7 ore pe zi. E o ocazie excelentă să ascult cărți pe care le aveam pe listă pe Audible, să cântăresc decizii, să planific, să gândesc.
E o deconectare de la inerția vieții, o mică pauză în care totul devine mai simplu, un ciclu constant, identic, zi de zi.
E o ocazie formidabilă de a-mi face upgrade la „sistemul de operare”.
Apoi e vorba de experiența în sine, pe care o văd ca un bonus. Viața în Spania rurală — pe unde trecem predominant — e foarte simplă. Autentică. Mă ajută să apreciez mai mult faptul că am privilegiul de a fi aici, în postura asta, de călători. Iar pentru asta sunt recunoscător.
În final?
Pentru că e o gură de oxigen într-un an sufocant pentru întreaga umanitate.
