Mă aflu pe cel mai înalt munte din Africa la momentul publicării acestor rânduri. Împlinesc 30 de ani și marchez această vârstă într-un mod simbolic, într-un fel pe care nu vreau să-l uit niciodată. Marchez intrarea într-o nouă etapă a vieții cu experiența memorabilă de a urca pe Kilimanjaro, un munte care m-a sedus instant în 2018, când am vizitat Tanzania prima dată și pe care circumstanțele m-au împiedicat să-l urc între timp. A fost ca și când m-ar fi așteptat.
Tot astăzi se încheie oficial provocarea mea de a scrie în fiecare zi timp de 1 an.
Am început pe 6 august 2020 și am publicat aproximativ 312.000 cuvinte de atunci, 366 zile la rând. Nu am ratat nici măcar o zi și am publicat un număr de doar șase articole în avans, dintre care cinci din cauza urcării pe munte din aceste zile.
În restul timpului nu am avut pauză. A fost un ultra-maraton extrem de scris, o luptă constantă cu timpul, un lanț de compromisuri și o oportunitate de a-mi împinge limitele așa cum nu credeam vreodată că o voi face.
Franc vorbind, au fost zile în care mi-am urât viața.
Au fost zile în care lipsa de timp pentru a-mi duce la finalizare toate sarcinile din agendă mă împingea spre disper. Au fost zile când închideam ochii preț de câteva secunde doar ca să mă odihnesc puțin. Au fost zile în care închideam ochii și îmi imaginam că atunci mă trezeam și că eram, de fapt, odihnit. Era o manieră de a-mi păcăli mintea și de a mai stoarce un dram de energie, poate câteva impulsuri suplimentare de electricitate în sinapse.
Apoi au fost zile în care mi-am iubit viața.
Au fost zile când stăteam și priveam cerul simțind recunoștință față de tot ce era în jurul meu. Au fost zile în care tot efortul introspecției mă învăluia și îmi permitea să dialoghez cu mine la un nivel atât de profund încât mi-am dat seama pe parcurs că am descoperit o super-putere ascunsă, dar disponibilă oricui depune efortul. Au fost zile în care am avut o energie formidabilă, fiind gata să mut munții din loc și apoi să îi mai mut puțin.
„Așa e viața”, mi-am spus eu la un moment dat în timpul unei alergări prin parc.
Este un mix brutal de urcușuri și coborâșuri atunci când faci lucruri. Desigur, există varianta de a evita dificultățile, provocările și inconfortul, dar mai târziu în viață vor veni peste tine și nu le vei putea controla. E mai bine să le ataci tu primul și să înveți să controlezi procesul.
Pentru că „așa e viața”.
Devine mai ușoară pe măsură ce faci lucrurile grele și mai grea pe măsură ce faci numai lucruri ușoare.
De ce?
Parte din motivul pentru care m-am înhămat la o astfel de provocare-monstru este pentru că am vrut să las un cadou lui Mihai cel din viitor. Mi-am dat seama că efortul acesta colosal urma să devină o experiență de referință.
Acum știu ce înseamnă să publici în fiecare zi timp de un an și pentru tot restul vieții mele voi ști că sunt capabil să fac cel puțin asta. Chiar și peste 30 de ani îmi voi aminti că între fantasticii ani 2020 și 2021 am publicat ceva nou în fiecare zi.
Altă parte din motivul pentru care am tastat frenetic în jur de 800 de ore este pentru că am vrut să las un cadou celorlalți. De-a lungul timpului am citit o tonă de cărți, articole și materiale și am urmărit cursuri sau am participat live la conferințe, unele gratuite, altele nu. Dar cineva a lucrat pentru ele, cineva a investit timp și efort, iar fiecare mi-a dat măcar un 0,00001% din cine am devenit. Fiecare bucată de informație m-a ajutat să îmi sculptez caracterul și să mă dezvolt ca om. În special informația gratuită, pentru că la 18 ani nu aveam bani să plătesc.
Așa că m-am gândit…
De ce să nu fac și eu asta? De ce să nu ofer ceva înapoi?
Un amalgam de disciplină, introspecție și descoperiri
Oricât de mult mi-ar plăcea să spun că nu am avut blocajul scriitorului, l-am avut de suficient de multe ori. Și uneori nu reușeam să intru în starea de flux chiar dacă aveam o idee planificată în detaliu. Iar alteori nu aveam chef să scriu, în mare parte pentru că eram prea obosit, dat fiind vârtejul de lucruri care s-au întâmplat în cadrul Marsilian în toată această perioadă—de la construcția unei clinici până la consolidarea platformelor actuale și lansarea uneia noi.
Dar am făcut-o întotdeauna, mă forțam să dau tot ce puteam pentru că îmi doream să aduc un plus de valoare printr-o lecție, printr-o idee sau printr-o întrebare care să miște cititorul. Dincolo de asta, era la mijloc promisiunea pe care mi-o făcusem eu mie. Și am învățat că este extrem, extrem de periculos să rupi pactele pe care le faci cu tine însuți.
Nu am avut o limită minimă, am publicat chiar și câteva texte de 300 de cuvinte. Asta mi-a dat flexibilitate și încredere că pot onora provocarea, indiferent cât de ocupat aș fi fost.
Nu am avut un plan editorial sau o mega-listă de idei despre care să scriu. Preferam să caut inspirația în experiența de moment, în cumulul de gânduri care mă vizitau zilnic sau în circumstanțele cotidiene. Deseori notam idei în aplicația de notițe a telefonului. Și selectam întotdeauna un subiect cu care să fiu aliniat. Dar dacă mă întrebai cu o oră înainte să scriu despre ce urma să scriu, de foarte multe ori nu aș fi avut un răspuns pentru tine.
Chiar dacă am scris despre unele subiecte familiare, am descoperit noi unghiuri din care să privesc lucrurile. Am descoperit noi concepte, noi modalități de a privi realitatea sau de a gestiona momentele dificile.
Am descoperit, aș putea spune, cum funcționez la un nivel mai profund. M-am cunoscut mai bine pe mine. Apoi am descoperit mai multe despre societate și despre oameni, dar am rămas cu suficient de multe întrebări fără răspuns în ceea ce privește existența umană.
„Cine suntem și de ce suntem aici, pe o planetă albastră într-un univers negru?”, rămâne o întrebare care mă va fascina în continuare.
În ceea ce privește pandemia COVID-19, a fost un fel de cadou pentru mine dintr-un anumit punct de vedere. Înainte de martie 2020 obișnuiam să călătoresc foarte mult. Faptul că în timpul provocării am călătorit mai puțin m-a ajutat să mă concentrez și să am predictibilitate, chiar dacă acest lucru m-a împins spre „workaholism”.
În continuare, nu știu încotro mă va duce provocarea asta la un nivel macro. Îmi voi lăsa puțin timp și spațiu pentru a explora diverse posibilități înainte să creez planul în legătură cu ceea ce urmează pentru mine, cel care poartă pălăria de om căruia îi place să scrie.
Timp, social media și aliniere
Publicând atât de des am fost capabil să observ nuanțe și subtilități legate de modul în care am început să percep variatele mele decizii de-a lungul drumului parcurs.
Am reușit să observ la nivel aproape microscopic ce subiecte mă atrag mai mult, ce slăbiciuni am, ce mă predispune la greșeli, ce oameni prefer să mă citească, dar și ce platforme sociale mă atrag mai mult.
Toate astea m-au ajutat să fiu mai aliniat în tot ceea ce am făcut.
Spre exemplu, mi-a luat peste 4 luni să realizez că diminețile sunt cel mai bun moment pentru a scrie bine. Și mi-a luat peste 7 luni să reușesc să ranforsez obiceiul de a face asta, după ce aproape intrasem în burnout.
Mai departe, deși distribuirea articolelor pe social media ar fi făcut mult sens din punct de vedere al vizibilității (business-wise), pentru a ajunge la mai mulți oameni și pentru a crea valuri cât mai mari, am simțit că o astfel de decizie ar fi fost nealiniată cu nuanțele identității și valorilor mele în momentul provocării, acea „frecvență” care m-a împins să încep – probabil pentru că toată această ecuație mi-ar fi consumat și mai multă energie și ar fi diluat calitatea doar pentru a obține un număr mai mare de vizualizări.
Dar și pentru că…
Mi-am dorit să explorez adânc în mintea mea și să dau tot ce am avut mai bun. Mi-am dorit să mă concentrez pe a duce la final provocarea.
Și am reușit
Împărtășesc gândurile astea pentru că sunt sincer, nu pentru că le înțeleg complet. Ar fi avut sens să rulez reclame și să aduc mai mulți oameni pe MihaiVoinea.ro, dar mi-am dat seama că social media este un mamut de superficialitate. Și mi-am dorit să las oamenii să ajungă aici organic, să caute și să aprecieze profunzimea, nu să „pescuiesc” într-un loc într-un loc care nu era pe aceeași frecvență cu mine în timpul provocării.
Un colț al minții mele îmi șoptește: „Pentru că știi marketing și ai făcut ceea ce ți-ai fi dorit să facă și alții”.
Așa e. Îmi poți arăta orice campanie de marketing și pot veni cu o listă de puncte cu posibila agendă a creierului care a creat-o. Ador să fac asta, ador să urmăresc psihologia din spate, ador să creez și să înțeleg procese, însă…
Devine incredibil de plictisitor când începi să vezi același marketing în acțiune peste tot. Rareori ceva este impresionant. Rareori apare ceva original, nou. Inevitabilitatea informației, globalizarea și alinierea variatelor colțuri ale lumii în mediul online a diseminat aceleași tehnici peste tot. Citim aceleași cărți, urmărim aceleași cursuri, învățăm din aceleași locuri, facem aceleași lucruri. Ceea ce nu este greșit, dar ucide originalitatea.
Și poate că tocmai asta am vrut să fac, intuitiv și involuntar.
Să fac un alt fel de marketing. Să las ceea ce am scris să vorbească de la sine – tocmai pentru că provocarea aceasta a fost un experiment. A fost o explorare într-un spațiu pe care nu îl cunoșteam complet și nu știam unde voi ajunge. Nu am avut un obiectiv de business, am avut un obiectiv de a-mi depăși limitele și de a descoperi cine voi fi la finalul acestui „proces”.
Mai departe, îmi place să scriu pentru a explora idei și îmi place să mă conectez cu alte minți interesate de aceleași subiecte, valori sau principii. Plăcerea aceasta a fost o motivație suficientă pentru mine în perioada 2020-2021, în timpul provocării.
Dincolo de presupuneri
Nu aș fi crezut vreodată că pot fi capabil să scriu și să public un an în fiecare zi, așa cum nu aș fi crezut vreodată că pot alerga 100 kilometri dintr-o bucată, așa cum nu aș fi crezut vreodată că pot finaliza un IronMan și așa cum nu aș fi crezut vreodată că pot fi capabil să renunț la profesia de medic, înfruntându-mi tatăl cu lacrimi în ochi după absolvirea facultății de medicină.
Nu aș fi crezut niciodată că voi ajunge să fac business.
Și nu aș fi crezut vreodată că la 30 de ani voi fi căsătorit cu o femeie incredibilă cu care să am o istorie fantastică de 12 ani. Nu aș fi crezut vreodată că până la această vârstă simbolică voi fi vizitat aproape 60 de țări pe 5 continente.
Dar viața vine cu surprize, pentru că la 20 ani nu aș fi crezut nimic. Eram doar un puști naiv, arogant și fără bani. A trebuit să muncesc fără scuze, să îndur și să înțeleg pe pielea mea puterea perseverenței, puterea efortului și puterea unei viziuni personale.
Pas cu pas, transpirând, eșuând, încruntându-mă, încordându-mă, râzând sau zâmbind tâmp, am dat tot ce am putut și am făcut tot ce mi-am putut dori până la 30 de ani. Nu aș schimba nimic.
Și sunt nespus de recunoscător pentru tot.
Însă mă duc cu gândul la presupunerile pe care le facem în mintea noastră, la îndoielile pe care le avem și scenariile pe care le construim atunci când suntem la început de drum sau în mijlocul procesului. Știu cum se simte. Uneori e terifiant, paralizant. Însă nimic nu e real, sunt doar proiecții ale fricii. Ceea ce este real este doar efortul, urmat de rezultatul palpabil.
Și nu există scurtături în toată ecuația asta. Totul se face… simplu. Pas cu pas, chiar dacă uneori trebuie să strângi din dinți.
„Așa e viața”, cum s-ar spune.
În final, te las cu câteva cuvinte. Limitele sunt imaginare. Poți face orice îți pui în minte. Ai nevoie de suficient timp, un plan pe termen lung, energie, sănătate, oameni care să îți fie alături, mult efort și un „de ce” pe care să-l cunoști în profunzimea sa absolută. Acum…
Tu ce nu ai crezut niciodată că poți face?
E simplu.
Doar începe.
