Era 00:45 când am închis laptopul. Îmi simțeam pulsul ca un ciocan, lovindu-mi tâmplele pe ritm de adrenalină și pian. Știu asta pentru că ajunsesem să „citesc” stresul atunci când ajungea la un anumit nivel. Eram iritat, neliniștit, mai obosit ca după o alergare foarte lungă și o noapte albă. Dar știam cum se simte. Îmi dezvoltasem un „detector” nenorocit, o senzație pe care ajunsesem să o detest. Ce se întâmplase? Una dintre platformele educaționale din cadrul Marsilian rulase o promoție și avusese loc un incident cu serverul. Peste 1500 de clienți avuseseră parte de o experiență inițial neplăcută, dar pe care reușisem să o întoarcem la 180°.
Deși la nivelul echipei luasem o serie de decizii rapide, fără timp prea mare pentru analiză, faptul că trecusem totul prin filtrul fundamentelor ne-a ajutat să transformăm un eșec într-un succes al identității de brand.
Dar nu despre decizii scriu.
Aceasta este una dintre multele scene în care am funcționat pe ineficientul principiu „mai mult stres = rezultate mai bune”. Pentru că am intrat în cariera profesională fiind obsedat de control și perfecționism. Dacă te întrebi de ce am făcut asta, e foarte simplu.
Pentru mine funcționa extraordinar.
Însă cu prețul sănătății.
Multă vreme am ignorat asta pentru că hei, eram tânăr, cu foarte multă energie și visuri mărețe.
Modul meu implicit de a răspunde la situații tensionate a fost, mulți ani, stresul și agitația. Este un mecanism pe care l-am învățat de mic, din mediul în care am fost crescut, probabil ca mulți alți oameni. Abia pe la 25 de ani începusem să am o conștiință de sine suficient de crescută încât să-mi dau seama ce era în neregulă. Pe atunci am înțeles cu adevărat la ce se refereau părinții mei cu ani în urmă, când spuneau că erau „stresați”.
Timpul a trecut.
Dezvoltarea companiei necesita mult efort brut, multe sacrificii, multă durere, multe situații tensionate. Apoi aveam sportul de anduranță și călătoriile. Încercam să introduc atât de multe în cele 24 de ore încât ajunsesem să lucrez și până spre miezul nopții, inclusiv în weekend-uri.
Și nu reușeam aproape niciodată să rămân calm în situații stresante, urgențe și conflicte. Progresul pe care îl făceam era în milimetri, iar eu aveam în față ani lumină. Continuam să meditez, să alerg, să folosesc diverse tehnici de programare neurolinvistică, să mă relaxez în călătorii, dar modul meu default se transforma prea încet.
Eram constant obosit, stresat și luam lucrurile prea în serios.
Perseverență
Acesta este „marele secret”.
Am continuat să mă observ și să-mi imaginez cum ar reacționa versiunea mea ideală. Mi-am dezvoltat constant această abilitate numită self awareness până în punctul în care am absolvit modul default în care funcționez.
Nu am atins perfecțiunea, probabil nu o voi face niciodată. Însă am învățat să răspund automat prin mai mult calm la majoritatea problemelor, urgențelor și situațiilor tensionate.
A fost antrenament constant.
Nu există vreun secret, la fel ca și în cazul succesului. Oamenii se întreabă ce se află în spatele reușitelor, ba chiar s-au dezvoltat industrii întregi pe domeniul acesta. În realitate, efortul brut este singurul factor care îți aduce o doză imensă de control în proces.
Maturizare
Mai adaug o idee la acest punct despre perseverență.
Evident, experiența mea personală poate fi părtinitoare – este pur observația mea – dar timpul vine cu un avantaj enorm în dezvoltarea individuală. Un interval destul de mare din viața mea mi-am dorit să grăbesc lucrurile. Când eram copil, îmi doream să fiu adult. Apoi îmi doream să termin facultatea. Apoi îmi doream să mă mut cu prietena mea. Apoi urmăream un anumit obiectiv în afacere. Apoi îmi doream să fac mai mulți bani și să călătoresc.
Este ceea ce eu numesc „urgency” (fenomenul de a fi mereu în acțiune, cu mânecile suflecate și gata să gestionezi orice îți apare în cale, fără să iei pauză). Este dominanța hormonilor și împărăția energiei care fierbe în tine când ești tânăr.
Dar cocktailul interior al minții trebuie înțeles și dresat.
De asta avem nevoie de perseverență și de… timp.
Odihnă
Dacă ai văzut filmul Yes Man, atunci vei înțelege la ce mă refer. Am făcut o tonă de lucruri la viața mea și am reușit să ating o serie de obiective de care sunt nespus de mândru, dar asta datorită faptului că nu am refuzat aproape niciodată să muncesc mai mult.
Cum să refuz să lucrez mai mult atunci când am o sănătate de fier, energie și vitalitate?
Decada 20-30 am fost ca un tanc care merge prin orice fel de relief și prin orice fel de vreme.
Nu aveam nevoie de odihnă, aveam nevoie să construiesc, să ridic punți, să călătoresc, să mă educ, să cuceresc, să mă afirm. Iar toate astea au venit cu lecția oboselii cronice. Studiind burnout-ul, mi-am dat seama că nu am atins nivelurile periculoase ale sale, dar intrasem pe un drum negru.
Și am început cu cel mai simplu element de care se leagă odihna: somnul.
Dacă înainte puteam dormi 5-7 ore pe noapte în epopeea misiunii mele, acum dorm obligatoriu 7-8. Somnul a devenit fundamentul energiei și bunei dispoziții.
Sunt în continuare conectat la viziunea mea și continui să construiesc și să evoluez, dar mă grăbesc mai puțin. Iar asta se simte în calmul pe care l-am adăugat în viața mea.
Mimetism
Însă mai este un aspect care m-a influențat puternic în toată ecuația asta. Am avut ocazia să petrec câteva săptămâni alături de un om pe care îl consider mentor. Este un om de afaceri aflat la apogeul carierei sale. Calmul cu care reacționa la absolut orice se întâmpla mi-a influențat semnificativ paradigma în care trăiam. E simplu să citești teorie, dar să vezi în practică rezultatele unui mindset sănătos este absolut formidabil.
Am împrumutat câteva aspecte din comportamentul său: nu mai iau lucrurile atât de mult în serios și fac automat un pas în spate în mintea mea ori de câte ori simt că iese la iveală dorința de prea mult control sau perfecționismul.
Americanii ar spune că am devenit mai laid-back, dar ferm.
Lecția de aici este aceea de a te înconjura de oameni mai buni ca tine, sau măcar de a pleca din acel mediu care te trage în jos.
Pentru că mereu va exista o parte din noi care va învăța prin mimetism despre ceea ce înseamnă să fii om.
Iar a învăța să fii om este un proces care nu se termină niciodată.
Pentru că suntem fix precum niște bureți însetați după informație.
Joacă
Era anul 2015 când am pus prima dată mâna pe o carte a lui Richard Branson, celebrul antreprenor britanic. Deși pornisem afacerea cu un an înainte, nu de-asta mă apucasem să citesc rândurile respective. Citeam pentru componenta de aventură din cartea lui Branson. Omul a fost însetat după experiențe inedite toată viața lui – de la a cumpăra o insulă în Caraibe sau un submarin și până la a zbura cu balonul cu aer cald peste Atlantic (pentru care a intrat in Cartea Recordurilor).
Un singur lucru nu-l înțelegeam în filosofia lui.
Branson nu lua lucrurile atât de mult în serios și făcea din fiecare experiență, din fiecare provocare, din fiecare eșec sau succes, o joacă.
Cum?!
Ani mai târziu, citind o carte de Brené Brown, mi-am dat seama că perfecționismul devenise un dezavantaj major pentru mine și trebuia să-l înțeleg și să-l țin în șah. Nu puteam evolua altfel.
Nu mă puteam „juca”.
Din acel moment, în fiecare dimineață la 8 primesc un reminder pe telefon.
„Play.”
Este o metodă la care am mai apelat de câteva ori în trecut și care funcționează excepțional, amintindu-mi zi de zi care ar trebui să-mi fie prioritatea.
Idei de final
Dacă înainte vedeam productivitatea și efortul brut ca fiind primordiale și absolute, cu costul sănătății fizice și mintale, acum caut să am o productivitate sănătoasă, ținând stresul la un nivel suficient de ridicat cât să mă stimuleze, dar să nu mă afecteze.
Pentru mine, puzzle-ul calmului include:
- perseverență (nu mă opresc din ceea ce fac în direcția asta până când nu obțin rezultate)
- odihnă (prioritizez somnul și refuz să-mi încarc programul fără să analizez bine situația)
- mimetism (studiez îndeaproape oameni care sunt mai buni ca mine pe subiectul acesta și caut să modelez comportamentul câștigător)
- joacă (depun un efort conștient să îmi schimb atitudinea și să mă detensionez atunci când iau lucrurile prea în serios)
Concluzia?
„Live fast, die young” poate deveni „Live fast, die old”.
