fbpx
idei, principii, strategii, gânduri

Momentele care fac diferența

M

4 august 2018. Mergeam pe bicicletă de aproape 4 ore pe o autostradă din sudul Tallinn-ului, capitala Estoniei. Eram la a doua cursă IronMan din viața mea. Înotasem 4 kilometri în apele reci ale Golfului Finlandei la 6 dimineața și apoi plecasem în tura lungă de bicicletă, de 180 de kilometri.

Drumurile erau blocate de poliție și armată pe laterale. Nivelul de disciplină al organizatorilor era fenomenal, aproape că drumul ar fi fost prea monoton dacă natura nu ar fi oferit un spectacol genial prin pădurile înalte în dimineața aceea.

După ce am trecut de prima tură, aproape de kilometrul 100, am văzut nori negri de ploaie în stânga mea.

Nu există GoreTex într-o cursă ca asta. Nu există echipament care să te protejeze de ferocitatea naturii. În mai puțin de 30 secunde, primul strop de ploaie torențială mi-a lovit fața. S-a dezlănțuit iadul. A început să plouă atât de tare încât s-a întunecat totul în jurul meu.

Aveam un rus în față și autostrada urma să cotească puternic spre dreapta.

L-am depășit.

Vântul bătea cu o forță fabuloasă, iar eu am profitat de asta ca să îmi cresc viteza. Voluntarii IronMan de pe margine se adăpostiseră, arbitrii se ascunseseră, polițiștii și soldații intraseră în mașini, spectatorii de pe margine fugeau. Brațele îmi erau roșii de la impactul dur cu stropii de ploaie, la 45 kilometri pe oră. Îmi era frig și cald în același timp. Ochelarii mă protejau de apă, însă abia vedeam ceva în fața mea.

Eram ancorat bine pe bicicletă, priveam doar în față și pedalam.

Pedalam. Pedalam.

Prima sesiune de ploaie a durat cam 20 de minute.

Înainte să înceteze, nu mai era absolut nimeni pe margine.

Însă nu am văzut un singur participant care să se oprească. Nu am văzut un singur participant care să cedeze. Cu toții au îmbrățișat durerea și inconfortul.

A fost… magie pură.

Nu am să uit niciodată acele 20 de minute.

Pentru asta m-am dus acolo. Pentru un moment dus la extrem în care să simt viața prin toți porii săi. Pentru un moment care să mă ducă până la limită, să mă testeze, să vadă dacă mă „îndoi”.

Am mers mai departe. Am împins prin durere.

Am îmbrățișat-o.

Momentul acela din 4 august 2018 e unul la care mă întorc mereu în mintea mea când am nevoie de o sursă de motivație. Când am nevoie să îmi amintesc de ceva real ce am trăit pe pielea mea.

E o „ancoră” formidabilă.

A venit și cu un bonus neașteptat. Aveam să aflu la finalul anului respectiv că am fost al 4-lea cel mai rapid IronMan din România la categoria mea de vârstă.

Durerea și inconfortul duc la progres

Momentele care fac diferența sunt momentele când devine inconfortabil. În orice domeniu ai fi, orice activitate ai întreprinde, la un moment dat va interveni monotonia. Va interveni dezamăgirea. Va interveni durerea. Va interveni îndoiala.

Viața cere durere și inconfort pentru performanță.

Iar momentele acelea sunt cheia. Cireașa de pe tort.

Talentul e overrated, iar munca e sanctuarul geniului.

Biologia însăși ne spune asta. Mușchiul striat nu crește dacă nu împingi mult peste ceea ce este normal. Toate valorile care țin de performanța cardiovasculară a omului necesită efort mult peste medie, chiar supra-omenesc, pentru a se îmbunătăți. Necesită durere.

În fond, homeostazia are rolul de a ne ține „just good enough”.

Omul e construit să funcționeze în parametri normali.

Iar parametrii excepționali cer un preț care nu poate fi plătit decât cu perseverență și inconfort.

„Durerea” are multe fețe

De-a lungul timpului, am observat că oamenii înțeleg diferit conceptul de „durere”. În mintea mea, are o semnificație foarte largă.

Durerea poate fi inconfortul cauzat de stresul amplu generat de un examen foarte greu, la pachet cu inconfortul de a învăța 12 ore pe zi.

Durerea poate însemna să mai alergi 1 kilometru, atunci când tocmai ai alergat 5 kilometri. Pentru că doar așa ajungi să alergi, în definitiv, un maraton. Prin inconfort. Puțin câte puțin.

Durerea poate însemna să faci ceea ce ți-ai promis ție că faci chiar și atunci când nu ai chef. Chiar și atunci când nu te simți bine. Pentru că îți construiește motivația. Îți dezvoltă mușchiul disciplinei.

Durerea poate fi emoțională la ruperea unei relații. Însă fără acea „durere”, nu îți iei lecții pentru mai departe — pentru a crește, pentru a te îmbunătăți.

Durerea poate însemna monotonia perseverenței la un antrenament de X (te rog să introduci orice vrei aici), atunci când dai tot ce poți să continui — pentru că știi unde vrei să ajungi și ai o viziune. Nu există scurtături. Monotonia și rutina reprezintă prețul de schimb.

Durerea poate fi stresul financiar imens generat de un business pe care îl conduci și e la început de drum.

Durerea poate fi sentimentul de „inferioritate” pe care îl ai când începi ceva nou. Fie că e vorba de a învăța o limbă nouă, un anumit dans sau fie că e vorba de un anumit sport, durerea e inconfortul începătorului.

Durerea pot fi ochii roșii și mâinile tremurânde de la prea multă cafea când trebuie să termini un proiect important.

Durerea poate fi lipsa de somn a unui artist care mai repetă o melodie. Încă o dată. Și încă o dată. Până când ajunge o legendă.

Durerea poate fi un eșec formidabil, atunci când ai ajuns deja „sus”. Pentru că ai nevoie de acel eșec pentru a ajunge „și mai sus”.

În final

Durerea e ca o sită care ne cerne. Rămân nu cei mai buni și cei mai puternici, ci cei care își doresc cel mai mult. Pentru că oamenii aceia nu renunță niciodată.

Viața e un maraton și poate de asta îmi plac atât de mult cursele de anduranță. Pentru că ele îți dau jos toate măștile și îți arată cine ești tu cu adevărat. Și nu ai decât să muncești la tine, să te îmbunătățești, să muncești și să devii mai bun pentru că acolo, în cursă, nu există scurtături.

Înveți să perseverezi și să nu renunți. Înveți să strângi din dinți când devine greu. Și câștigi o abilitate de aur transferabilă în absolut orice domeniu al vieții.

Secretul… secretul e să continui încă puțin.

Și încă puțin.

Mereu.

Chiar dacă doare. Chiar dacă e plictisitor. Chiar dacă e inconfortabil. Chiar dacă ai impresia că e în van.

Pentru că nu poți trece mai departe în jocul vieții dacă nu escaladezi vârful durerii.

Și nu știi niciodată când vine acel moment care face diferența.



1 comentariu

de Mihai Voinea
idei, principii, strategii, gânduri