În timp ce savuram un ceai negru și contemplam asupra știrilor din societatea românească, m-am gândit că polarizarea a prins contur din ce în ce mai mult, pe modelul american, potențată fiind de pandemia COVID-19. Libertatea de exprimare, amestecată cu algoritmii puternici după care funcționează social media, ne „ranforsează” fiecăruia dintre noi propriile convingeri și idei.
Așa am ajuns la ideea că societatea românească este extrem de fatalistă, atât prin prisma credinței creștin-ortodoxe a marii majorități a populației, cât și printr-un mix de elemente socio-culturale. Tindem să vedem lucrurile în alb și negru, aproape niciodată nuanțele de gri. Cu alte cuvinte, rezultatele sunt bune sau proaste, aproape niciodată la mijloc, iar acest lucru are legătură cu faptul că sistemul educațional pune accent pe memorare, nu pe exercițiul de gândire.
Cel mai bun exemplu este arta povestirii (storytelling-ul). În România, cultural vorbind, povestitorii sunt văzuți ca oameni care „aburesc”. Adesea nu sunt luați în serioși, existând o prejudecată puternică și destul de veche în direcția asta.
În afara României, în special în vestul Europei sau Statele Unite, există profesia de „storyteller”, iar autorii de carte sunt bombardați cu întrebări despre firele narative sau ideile cărților lor în timpul interviurilor. Există popoare care consumă cărți și urmăresc în detaliu nuanțele scrierilor pe care le citesc. La noi, a fi autor de carte înseamnă total altceva, existând un impact mult mai mic în societate al cărților scrise de români.
Dau exemplul acesta dintr-un motiv foarte simplu.
Mie mi-a plăcut întotdeauna să scriu, iar de când am început să public pe MihaiVoinea.ro mi-am dat seama că trebuie să investesc în abilitatea asta. Așadar, m-am înscris la un curs de storytelling ca să ies puțin din paradigma mea și să mă provoc cu alte abordări, alte tactici de a scrie mai bine.
Am norocul să mă fi înconjurat cu oameni excepționali în jurul meu, astfel că cei mai mulți cărora le-am spus unde merg au fost curioși și au pus întrebări valoroase, de curiozitate. Ajuns însă în sala de curs, am auzit câteva povești interesante ale colegilor de acolo. Mai mulți dintre ei fuseseră ținta unor glume pe tema faptului că se înscriseseră la un curs despre „cum să scrii”.
- „Dai bani ca să înveți să scrii?”
- „Nu știi să scrii?”
- „Te învăț eu să scrii.”
Așa am ajuns să discutăm problema culturală a României. La noi, totul se oprește la „știi să scrii”. Nu există nuanțe de gri între alb și negru. Ori știi, ori nu știi. În imaginea de ansamblu, acesta e motivul pentru care nu avem o industrie puternică a cinematografiei sau beletristicii.
Noi, românii, nu știm să spunem povești atât de bine precum am crede.
Totul e perfectibil continuu
Nivelul storytelling-ului e doar o piesă din puzzle, un simptom al culturii și educației românești. Evident, viața e mult mai complexă de atât, dar îmi place să cred că e precum o sculptură. Perfectibilă continuu.
Cum s-ar transforma viața noastră, a tuturor, atât la nivel individual, cât și societar? Cum s-ar transforma dacă am accepta faptul că nu există doar negru și alb, ci și un infinit de nuanțe de gri, fiecare cu povestea sa, fiecare cu complexitatea sa și fiecare cu intricații fantastice? Cum s-ar transforma dacă am realiza că nici măcar nuanțele respective nu trebuie să rămâne aceleași în viețile noastre?
Poate că am empatiza mai mult cu ceilalți și am înțelege mai mult dificultățile prin care trec alții. Poate că am munci mai eficient. Poate că am avea mai multă încredere în abilitățile proprii și mai mult control asupra a ceea ce facem. Poate că ne-am lupta mai puțin, poate că ne-am polariza mai puțin și poate că am avea rezultate mai bune.
Poate că am construi mai mult.
Iar în definitiv, totul e perfectibil, inclusiv abilitatea de mișcare într-o anumită direcție pe scara asta cromatică a nuanțelor de gri. Nu există doar alb și negru, întotdeauna se poate mai bine.
Trebuie doar să nu rămânem blocați pe o singură nuanță.
