Am crescut cu aproape tot ce și-ar fi dorit un copil născut la începutul anilor ’90. Părinții mei au fost antreprenori timp de vreo 16 ani și au făcut suficient de mulți bani în primii ani după tranziția de la comunism, suficient încă să nu ne lipsească multe lucruri. Apoi mai este și faptul că am crescut într-o familie mare, unită, funcțională și cu toți bunicii lângă mine.
Uitându-mă în spate, nu pot să decât să fiu recunoscător, chiar dacă nu a fost mereu totul perfect și uneori mi-am dorit să fie altfel.
Despre bine
Cu toții am auzit sintagma „Fii recunoscător pentru ceea ce ai”, dar eu nu îi înțelesesem niciodată sensul cu adevărat. Citisem despre a fi recunoscător într-o carte a lui Tony Robbins, dar nu simțeam neapărat recunoștință. Aveam multe lucruri de rezolvat, aveam multe lucruri de cucerit și nu realizam că nu îmi trebuie ceva anume ca să pot fi recunoscător.
Apoi s-a întâmplat ceva fantastic care a finalizat puzzle-ul din mintea mea. În decembrie 2017 mă întorsesem din anul meu sabatic și am plecat pentru aproape trei săptămâni în Chile, în ultima plecare a acelui an. Deși călătorisem destul de mult începând cu 2014, niciodată nu zburasem mai mult de 8 ore.
În avionul care mergea din Roma spre Santiago de Chile, un zbor de aproape 16 ore, mi-am contemplat existența. Umanității i-a luat poate 50.000 de ani să ajungă din Africa în America de Sud, iar eu urma să parcurg distanța asta în mai puțin de o zi. Urma să merg într-o parte cu totul și cu totul diferită a planetei, în altă emisferă, în câteva ore.
Din Santiago de Chile am zburat în deșertul San Pedro de Atacama unde am stat cam o săptămână, apoi am zburat spre sudul Americii de Sud, foarte aproape de Antarctica. În Atacama am vizitat un sit arheologic antic, iar în regiunea Patagonia am văzut pinguini, cel mai frumos parc național pe care l-am văzut până acum și tot acolo mi-am dat seama că sunt primul om din arborele meu genealogic care s-a aventurat atât de departe de casă.
Cum să nu fiu recunoscător pentru asta?
De atunci mi-am făcut un obicei să îmi iau mereu mici momente de calm în care doar admir peisajul din fața mea, indiferent unde aș fi, bucurându-mă că trăiesc și sunt acolo.
Despre rău
Celălalt moment de paradigmă a venit când unul dintre verii mei primari mi-a spus că și-ar fi dorit să primească mai multe de la părinții lui. Simțea că îi erau cumva datori și că trebuiau să îi ofere mai multe, ca el să nu mai muncească și să nu se mai chinuie atât de mult.
Avusesem o discuție pe aceeași temă cu fratele meu, Dragoș, în care vorbeam despre ideologia opusă. Ne spuneam că fix faptul că situația financiară a familiei noastre s-a deteriorat la mijlocul anilor 2000, prin prisma intrării în insolvenței a firmei părinților noștri, va fi combustibilul nostru.
Dacă părinții noștri ne-ar fi oferit totul pe tavă, nu am fi avut „foamea” de a împinge, de a crea, de a construi, de a ne mobiliza și de a fi creativi. Am avut și eu momente când mi-am dorit să fi avut mai mult, dar am înțeles mult mai târziu că lipsurile au funcționat ca o binecuvântare.
Mult mai târziu, după vârsta de 25 de ani, am reușit să fiu recunoscător inclusiv pentru eșecuri. Pentru că fără ele nu aș fi învățat lecții importante și fără ele nu m-aș fi împins să devin mai bun.
Fără rău nu am cunoaște binele.
Despre existență
Trăim în cea mai bună eră a umanității. E pentru prima dată în istoria noastră când putem face atât de multe lucruri într-o viață. Putem călători în locuri care secole și decenii la rând au fost inaccesibile pentru omul de rând. Putem merge în spațiu. Putem să ne bucurăm de toate cunoștințele umanității, complet gratuit, de oriunde de pe planetă. Putem construi companii care să deservească miliarde de oameni.
Putem să nu mai fim legați de pământul pe care ne-am născut, ca 99% din oamenii care au trăit vreodată. Putem să ne schimbăm viața și cariera la 180° chiar mâine, pentru că avem resurse și infrastructură globală. Putem să ne facem planuri de viitor pentru că e extrem de improbabil ca săptămâna viitoare să înceapă un război sau să ne jefuiască o bandă de tâlhari, așa cum a fost normalul în cea mai mare parte a umanității.
Trăim mai bine ca toți regii, împărații și sultanii care au trăit vreodată înainte de epoca contemporană.
Dar poate cel mai important lucru e faptul că ne înțelegem propria existență mai bine ca oricând în istorie. Știm că sunt între 1078 și 1082 atomi în universul observabil, știm că ne aflăm cu toții pe o bucată de rocă ce plutește într-un univers mai mare decât poate concepe mintea umană și știm că am evoluat până la stadiul actual în decursul a milioane de ani.
Știm cum să creăm inteligență artificială și știm cum funcționează creierul uman.
Știm multe.
Dar cel mai important lucru pe care trebuie să îl știm e faptul că suntem aici, organisme inteligente cu puterea de a observa și procesa informație. Ființe cu puterea de a produce schimbare. Stăm pe umerii a zeci de mii de generații care au împins rasa umană mai departe prin mizerie, întuneric și frig. Am reușit imposibilul.
Tot ceea ce avem noi astăzi nici măcar nu a existat în imaginația strămoșilor noștri.
Trăim în cea mai bună perioadă a umanității și fiecare dintre noi are un rol de jucat.
Iar pentru asta ar trebui să fim recunoscători.
