
La începutul lui 2018 eram în Kyoto când m-am înscris la maratonul din Hawaii, un eveniment care urma să aibă loc în luna decembrie a acelui an. Cursa a fost una specială și diferită de orice alt maraton la care participasem până atunci, în sensul că nu a existat timp limită. Puteai termina cursa mergând pe jos, lejer, așa cum o faci în parc într-o duminică.
Aflasem din e-mail-urile primite înainte de plecare că maratonul din Hawaii era sponsorizat de Japan Airlines, dar nici prin gând nu mi-a trecut că voi vedea atât de mulți oameni la start.
Cursa a început la 5:00 și încă nu răsărise soarele. Zeci de mii de oameni acopereau câțiva kilometri pătrați pe bulevardele largi din Honolulu. Pornind pe întuneric și foarte încet, în principal din cauza aglomerației, mi-a luat vreo două ore să încep să fiu mai atent la cei din jurul meu, bucurându-mă de ultimele momente de vreme răcoroasă.
Alergam ușor cu soția mea și apoi ne-am dat seama că eram înconjurați de japonezi. Estimez că minim 50% din participanți erau asiatici și o foarte mare parte dintre ei erau în vârstă — foarte mulți japonezi bătrâni care fie locuiau pe insulă, fie zburaseră pentru eveniment încercau să termine cursa.
Aveam să aflu la finalul zilei că cel mai în vârstă participant avea 88 de ani și a terminat maratonul în aproape 18 ore.
Sunt două lecții aici.
1. Ești atât de bătrân pe cât te crezi
Fac parte dintr-o generație tânără care a trăit realitatea dinaintea globalizării și internetului și fac parte dintr-o familie extraordinară, însă conservatoare. Sunt multe lucruri pe care vreau să le fac diferit de părinții și bunicii mei, iar unul dintre ele ține de procesul de îmbătrânire. Mai precis, de modul în care văd trecerea anilor.
Desigur, nu e un fenomen pe care l-am observat doar la oamenii din vârstă din familia mea. Cei mai mulți oameni se consideră „bătrâni” sau „în vârstă” după 50 de ani. E un fenomen cultural. Scade nivelul de energie și oamenii deja își fac planuri de retirement. Nu își mai asumă riscuri, ritmul vieții încetinește și apare gândul morbid al morții.
“If you think you can do a thing or think you can’t do a thing, you’re right.”
Henry Ford
Una dintre cele mai puternice fraze din lume e a lui Henry Ford. Ai dreptate când spui că nu poți, dar ai dreptate și când spui că poți. Însă realitatea e percepție și putem schimba modul în care vedem totul în jurul nostru. Putem vedea lucrurile diferit.
Cea mai importantă lecție pe care am luat-o din Hawaii nu se leagă doar de conceptul de îmbătrânire în sine, ci de modul în care am integrat informația în mintea mea. Nu am citit despre oameni bătrâni care aleargă maratoane într-o carte. Nu i-am văzut la TV. Nu am auzit vorbindu-se despre ei.
Nu, i-am văzut live. I-am văzut cum ne-au depășit pe șoselele însorite și fabuloase ale insulei Oahu. Am văzut oameni în vârstă care refuzau să creadă că sunt bătrâni — cu fiecare pas pe care îl făceau înainte, cu determinare și cu zâmbetul pe buze. Am văzut oameni care se bucurau de viață și oameni pentru care cifra din dreptul vârstei e doar un număr.
Îmi promisesem de foarte mult timp că vreau să alerg și la 100 de ani, dar mi-am văzut complet diferit planul după cursa aceea din Hawaii.
2. Nu totul trebuie să fie o competiție
Să alergi un maraton e un lucru incredibil. Nu prin prisma faptului că ai de alergat 42,2 kilometri, nu. E vorba de procesul din spate. E vorba de călătoria până la linia de start și de modul în care te transformă la nivel de mentalitate antrenamentele. Spargi bariere pe care le considerai imposibile și o lume nouă se deschide în fața ta.
Când am început să alerg mult, la finalul lui 2012, mulți prieteni erau șocați de distanțele pe care începusem să le alerg. Îmi spuneau că e imposibil să faci asta, e inuman.
M-am bucurat, ani mai târziu, când o parte din ei mi s-au alăturat în Hawaii. Cursa în sine a atras foarte mulți oameni prin simplul fapt că nu a existat un timp limită și nu a existat riscul de descalificare.
Lecția mea de acolo a fost simplă. Nu totul trebuie să fie o competiție. Nu mereu trebuie să fim contratimp și nu întotdeauna trebuie să luăm lucrurile în serios. Uneori provocarea în sine e tot ce contează — momentul, experiența, oamenii.
Simplul fapt că ai fost acolo.
Idei de final
Dacă te gândești să alergi un maraton, ignoră vocea din mintea ta care îți spune că e imposibil. E absolut normal. În schimb, caută să găsești un „de ce” — leagă evenimentul de anduranță de un principiu sau o valoare a ta.
Spre exemplu, am văzut foarte mulți oameni interesați de dezvoltarea personală care au început să facă sport de anduranță. Dacă vrei să devii mai bun pe anumite planuri ale vieții tale — indiferent că e vorba de business, relații sau anumite abilități — caută să dobori limite în alte arii ale vieții tale. Dacă la nivel fizic ai un blocaj, ce te face să crezi că nu ai unul și la nivelul minții?
Sparge acea limită.
Maratonul poate fi o alegere genială. Personal, sportul de anduranță mi-a schimbat viața și sunt sigur că mi-o va schimba în continuare. Poate pentru tine vor fi alte lecții la final, dar nu le vei găsi dacă nu începi.
În final, transformă modul în care vorbești cu tine și nu uita că niciodată nu ești prea bătrân ca să faci lucruri. Apoi nu trebuie să te gândești la timpul limită. Țintește doar să finalizezi ceea ce vrei să faci, fără nici un fel de presiune.
Aici e secretul.