În cea mai mare parte a timpului citesc cam trei cărți în același timp. Un audiobook când fac sport, o carte în format fizic când nu sunt pe fugă și o carte de filosofie din care mă inspir dimineața. Așa m-am obișnuit. Când termin o carte, o încep pe următoarea sau iau o pauză când sunt prea ocupat și devine copleșitor. O carte dificilă însă mă forțează să mă rezum la un singur „medium”. Nu mai citesc sau ascult altceva până când nu o termin, pentru că trebuie să mă „imersez” complet.
Imersiunea are rolul de a mă ajuta să mă concentrez, în special dacă e mult research la mijloc, multă informație de rumegat.
De-a lungul timpului, citind și ascultând tot felul de articole și cărți, am ajuns să fiu fascinat de un concept care în engleză se numește „know what you don’t know” și pe care l-am auzit prima dată la Ray Dalio, fondatorul celui mai mare fond privat de investiții din lume.
Înainte să continui, vreau să introduc un concept.
Efectul Dunning-Kruger
„Efectul” în sine e un bias cognitiv, o eroare de apreciere în care persoanele incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Practic, persoanele respective nu posedă capacitatea de a-și recunoaște nivelul, tocmai din cauza lipsei lor de cunoștințe într-un anumit domeniu sau în general.
Este numit astfel după doi cercetători de la Universitatea Cornell care au efectuat o serie de experimente privind aprecierea greșită a competenței. Ei au descoperit că persoanele incompenente au 4 „trăsături” caracteristice.
- tind să-și supraestimeze propriul nivel de competență
- nu recunosc înalta competență a celor competenți în realitate
- nu-și dau seama de propria lor incompetență
- își recunosc propria incompetență anterioară după ce dobândesc un nivel înalt într-un anumit domeniu.
Partea interesantă e că toți am trecut prin efectul acesta la un moment dat în viață. Face parte din procesul de maturizare.
Însă lucrurile devin mai confuze când aplici conceptul acesta la nivelul de înțelegere al naturii umane și la modul în care funcționează, în ansamblu, societatea — nu doar la un singur domeniu.
Dincolo de certitudine
Tot de-a lungul timpului mi-am dat seama că pe măsură ce nivelul meu de cunoștințe și experiențe se mărește, lumea pare să devină din ce în ce mai mare. Cu mai multe necunoscute. Cu mai multe variabile. Cu mai multe detalii și elemente de finețe.
Cu cât cunosc mai multe lucruri, cu atât îmi dau seama cât de puține știu. Cu cât depun mai mult efort să înțeleg lumea, cu atât devine mai complexă.
Iar asta mă face, cumva, și mai curios în ceea ce privește informația și mai însetat după experiențe. Faptul că „știu ceea nu știu” e unul dintre lucrurile care mă „împinge” cu forță înainte, spre a explora. Pentru că sunt doar un om. Un punct în univers. Iar dimensiunea necunoscutului mă fascinează.
E contraintuitiv, însă cu cât știu mai mult din „ceea ce nu știu”, cu atât „ceea ce nu știu” devine mai mare. Cu cât eforturile mele devin mai puternice, mai atente și mai direcționate, cu atât lumea devine mai mare, mai complicată și mai neîncăpătoare chiar și pentru imaginația mea.
Lumea în care trăim e fascinant de complexă. Avem enorm de multe întrebări fără răspuns. Iar esența a ceea ce numim viață, în viziunea mea, este să acceptăm că sunt variabile și constante pe care nu le cunoaștem.
Doar asta ne oferă „setea” de a împinge rasa umană înainte.
Curiozitatea. Mereu va fi ceva pe care nu îl vom ști.
Iar nobila noastră misiune ar trebui să fie transmiterea mai departe, generațiilor următoare, a „ceea ce știm”.
Poate că esența vieții este fix asta, să dăm mai departe „ceea ce știm” cu speranța că cineva, cândva, va afla și mai mult din „ceea ce nu știm”.
