În vara lui 2014 am petrecut întreaga lună august în Cairo pentru un stagiu de cardiologie, ca și student. La câteva zile după ce am aterizat, a venit momentul pe care îl așteptam de atât de mult timp — vizitarea piramidelor. După un drum de peste o oră cu mașina prin deșert și munți de gunoaie, am ajuns în Giza. Am văzut, pentru prima dată în viața mea, maiestuoasele piramide. Peste drum, la intrare, un KFC. Cămile și cai, praf, turiști, aglomerație.
Tangoul bogăție-sărăcie, căldura excesivă cuplată cu lipsa aerului condiționat, vânzătorii ambulanți, precum și tensiunea revoluției care avusese loc cu doar trei ani înainte ofereau un „tablou” unic.
A fost începutul unei luni formidabile, care mi-a deschis apetitul pentru călătorii, însă ce avea să se întâmple pe treptele piramidei lui Khafre mi-a rămas în minte pentru totdeauna.
Scena tipică la piramide e următoarea: vezi zeci de vânzători ambulanți, copii care vor să îți facă o poză și să îți ceară bani, plus tot felul de indivizi dubioși care caută să facă profit cinstit.
La un moment dat, se apropie de mine un vânzător de suveniruri.
„Where are you from?”
Aveam să mai aud întrebarea asta banală în zeci de țări ulterior, dar naivul de mine a răspuns.
„From Romania”.
„Ohhh, welcome! Hagi. Romania! Football. Good!”
După jumătate de minut de conversație, mi-a oferit un suvenir.
„Gift for you. You don’t have to pay anything.”
Mi-a pus în mână un set de trei piramide și mi-a închis, încet, pumnul.
M-am simțit prost și i-am oferit echivalentul a 50 cenți în lire egiptene.
I-a luat imediat, mi-a mulțumit și a plecat.
Pentru câteva minute, chiar m-am bucurat că mi-am luat un set de piramide cu doar 50 cenți.
Aveam să aflu mai târziu că le puteam cumpăra din bazar cu echivalentul a 20-30 cenți.
Ani mai târziu, aveam să învăț, în marketing, că vânzătorul a apelat la principiul reciprocității, așa cum e descris de Robert Cialdini în cartea Influence.
Povestea nu e despre faptul că am plătit dublu pentru o sumă infimă, ci despre arta de a vinde fără ca oamenii să perceapă lucrul ca o vânzare.
E despre momentele în care tu ești produsul fără să îți dai seama.
unde sunt iahturile clienților?
Acum 70 ani, un american de pe coasta de vest vizita New York-ul cu câțiva prieteni care locuiau în oraș de foarte mult timp. A ajuns, evident, și în districtul financiar din Manhattan. Când grupul a ajuns în Battery Park, unul dintre oameni a arătat spre port: „Uite, acelea sunt iahturile bancherilor și brocherilor de pe Wall Street.”
Drept răspuns, naiv vizitator a întrebat: „Unde sunt iahturile clienților?”
***
Am citit recent o carte intitulată Where Are The Cusomers’ Yachts? și mica poveste a stat la baza scrierii ei în 1940 de către Fred Schwed Jr.
Esența este faptul că industria finanțelor și investițiilor se bazează pe fonduri imense de bani care vin de la… clienți. Clienți — persoane fizice sau companii — care au nevoie de management financiar.
Schwed explică foarte bine că marile companii nu pierd niciodată bani. Dacă piața merge bine, și tu câștigi bani. Daca piața merge prost, doar tu pierzi bani. Scrisă la un deceniu după marea criză din 1929, pune într-o lumină negativă oportunismul în lumea investițiilor financiare și te face să îți pui foarte multe întrebări.
Concluzia
În multe situații, noi suntem produsul și nici măcar nu ne dăm seama.
În lumea digitală, ca și utilizator persoană fizică — noi suntem produsul pentru Google și Facebook, chiar dacă nu plătim nimic să le folosim platformele. De ce? Pentru că ambele companii ne utilizează datele personale pentru a le pune la dispoziția celor care fac advertising.
Ca antreprenor în ecosistemul internetului, știu foarte bine ce înseamnă targetare excelentă.
Când joc rolul de strateg și marketer, cele două platforme devin o piață de desfacere.
Când joc rolul de consumator, eu sunt produsul.
Mie mi se vinde.
Tu…
Te-ai gândit când ești produsul în ecuația societății moderne?
