fbpx
idei, principii, strategii, gânduri

Neajutorarea învățată vs. Neajutorarea naturală

N

Behaviorismul reprezintă o abordare sistematică a înțelegerii comportamentului la oameni și animale. Curentul psihologic de la mijlocul secolului 20 spune că toate comportamentele sunt fie un reflex al unor stimuli din trecut, fie o consecință a istoricului individului (sau animalului), un fel de „ranforsare” a plăcerilor și durerilor din mediul în care trăim — ceea ce e parțial adevărat, mediul ne influențează enorm.

Behavioriștii (da, chiar nu există o traducere) văd oamenii într-o manieră mecanicistă și cred că e posibil să condiționezi diverse comportamente, emoții sau credințe prin duo-ul recompensă/pedeapsă.

În anii ’50-’60 au apărut foarte multe experimente care au avut la bază această premisă.

  • Experimentul lui Harry Harlow legat de influența afecțiunii și „iubirii” în dezvoltarea unei maimuțe, cu aplicabilitate inclusiv la oameni.
  • Celebrul experiment de condiționare al lui Pavlov poate fi interpretat tot ca fiind derivat din behaviorism.
  • Experimentul de conformitate al lui Solomon Asch, în care a măsurat obediența sau rebeliunea oamenilor în cadrul unor norme sociale.
  • Experimentele lui B.F. Skinner, care s-au concentrat pe a demonstra că cele mai multe comportamente pot fi ranforsate pentru a fi întărite sau slăbite pentru a fi eliminate.
  • Experimentul lui Milgram, în care participanții erau rugați să administreze șocuri electrice unui voluntar, indiferent dacă acesta oferea un răspuns corect sau nu. Voluntarul era parte din experiment și se prefăcea că primea impulsuri electrice. Experimentul a măsurat cât de departe sunt oamenii dispuși să meargă pentru a asculta comanda unei figuri autoritare.
  • Experimentul lui Philip Zimbardo, celebrul „Stanford Prison Experiment” — aici studenții voluntari au fost împărțiți în două tabere, prizonieri și gardieni. Studiul trebuia să dureze două săptămâni, însă s-a încheiat după doar 6 zile pentru că „gardienii” deveniseră prea abuzivi, cu „prizonierii” arătând semne de stres excepțional și anxietate.

Neajutorarea învățată

Printre toate acele șocuri, recompense și pedepse, un psiholog numit Martin Seligman a pornit într-o direcție diferită. S-a întrebat care ar fi rezultatul dacă, în loc să aplici șocuri electrice în funcție de comportamente greșite, le-ai aplica într-un mod total nepredictibil?

Ce se întâmplă dacă pedepsești oamenii aleatoriu, fără motiv?

Seligman a făcut o serie de experimente pe câini și a descoperit ceva fascinant.

În mod normal, câinii încetează să mai facă acele comportamente pentru care sunt pedepsiți. Asta e fundația dresajului. Însă atunci când au fost pedepsiți total aleatoriu, într-un mod nepredictibil în cadrul experimentelor, câinii au făcut altceva.

Au stat și nu au făcut nimic. Și-au acceptat soarta. Nu au mai răspuns la pedepse.

Conceptul acesta a fost denumit „neajutorare învățată” și a fost biletul lui Seligman spre faimă în lumea psihologiei. Conceptul a fost transpus la oameni și a fost studiat mai departe, explicând de ce victimele violenței domestice nu își părăsesc partenerul. A explicat de ce grupurile și minoritățile abuzate și opresate nu s-au revoltat de-a lungul istoriei. A explicat depresia dintr-un alt unghi.

Neajutorarea învățată a fost o chestiune imensă pentru că a arătat un fapt simplu. Atunci când nu avem control asupra vieților noastre pentru o perioadă suficient de mare de timp, ne dăm bătuți din punct de vedere mintal și emoțional. Devenim „spectatori pasivi ai existenței noastre”, cum spune Mark Manson.

Neajutorarea naturală

În 2016, Martin Seligman s-a întors la studiul său inițial și a făcut un lucru total neașteptat. L-a revizuit. A început să studieze exclusiv oamenii și a descoperit un lucru extraordinar.

Greșise.

Ceea ce a descoperit are ramificații puternice asupra modului în care noi, oamenii, înțelegem cum funcționăm.

In conclusion, the neural circuitry underlying the phenomenon of learned helplessness strongly suggests that helplessness was not learned in the original experiments. Rather passivity and heightened anxiety are the default mammalian reaction to prolonged bad events.

L-am citat pe Seligman chiar din concluzia publicației din 2016. S-a folosit de neuroștiință pentru a demonstra că, de fapt, neajutorarea nu este învățată.

Este nivelul default. Ne naștem cu ea.

Nu, greutatea societății nu ne face neajutorați. Ne naștem neajutorați și trebuie să învățăm să ne asumăm responsabilitatea.

Să fim în control. Să fim puternici.

Cu alte cuvinte, conceptul de „neajutorare învățată” se transformă în „speranță învățată”. A te simți neajutorat și fără control e nivelul de bază. Să dezvolți sentimente de speranță și să privești viitorul cu încredere e o abilitate, o putere pe care trebuie să o cultivăm și să o protejăm.

Privind din alt unghi, face mult mai mult sens așa. Omul se naște complet neajutorat, total dependent de părinți sau îngrijitori. Durează ani de zile să ne dezvoltăm și să fim suficient de funcționali pentru a supraviețui singuri.

Un rol puternic al părinților este să îi învețe pe copii să își asume controlul asupra vieții lor, să își vadă problemele ca fiind rezolvabile — pentru că atunci când devin adulți să se poate vedea ca fiind responsabili și în controlul propriului destin.

Asta înseamnă că putem eșua în ceea ce privește educația unui copil — nu doar prin abuz și neglijare — ci și prin „sufocare”, prin a le oferi prea multă protecție. Mergând în direcția asta, copilul e încurajat să rămână în starea default de neajutorare și pasivitate.

Gânduri de final

Citind studiul lui Seligman și punând cap la cap piesele de puzzle, îmi dau seama de ce am început să citesc „dezvoltare personală” în 2008. Am început să citesc despre ceea ce nu știam, despre cum să fiu mai bun — tocmai atunci când am eșuat sau m-am lovit de lucruri pe care nu le-am știut.

Pentru mine, dezvoltarea personală a fost mereu despre progres și evoluție, despre „sculptarea” propriului meu caracter și despre a înțelege mai bine realitatea în care trăiesc.

Studiul acesta îmi confirmă că am fost mereu pe drumul cel bun. Nu m-am văzut niciodată ca fiind o victimă, poate și pentru că am crescut într-o familie închegată, unită și în care m-am simțit mereu protejat. Faptul că am studiat modul în care m-a influențat mediul și familia a fost un plus, însă mereu mi-am asumat responsabilitatea.

Am înțeles de mic că rolul fiecăruia e să „crească” din toate punctele de vedere.

Studiul lui Seligman spune un lucru interesant. Ne naștem neajutorați. Unii oameni au traume imense din copilărie. Însă indiferent ce s-a întâmplat în trecut, e natura umană — nu intrăm în lumea asta cu cunoștințe. Toți avem aceeași responsabilitate. E rolul nostru să citim, să învățăm, să ne observăm și să ne dezvoltăm abilități de autonomie și capacitatea de încredere și control de sine pentru a înfrunta ceea ce ne rezervă viitorul.

We are mindful that in the theory of explanatory style, “hope” consists largely in the habit of expecting that future bad events will not be permanent, global, and uncontrollable, rather they will be temporary, local and controllable (Seligman, 1991, pp. 48-49). Such expectations are likely the best natural defense against helplessness and we speculate that the ventromedial prefrontal cortex-dorsal raphe nucleus circuit may be usefully thought of as the “hope circuit.”

Martin Seligman a descoperit că avem capacitatea neurobiologică de a trece peste starea default de neajutorare.

Concluzia e simplă.

Viitorul e în controlul nostru.



Adaugă un comentariu

idei, principii, strategii, gânduri