Prima dată când am început să folosesc opțiunea din Safari care îți permite, chiar și după restart, să poți deschide fix aceleași tab-uri cred că era anul 2018. De când am început să mă folosesc des de funcționalitatea asta, am mereu tab-uri deschise în browser. Mi-am dat seama că trebuie să reiau controlul asupra acestui obicei când am făcut calculul și am realizat că aveam un tab deschis de 7 (șapte) luni.
Ce-i drept, era un articol-carte, echivalentul a vreo 200+ pagini — o poveste despre Neuralink, compania lui Elon Musk care lucrează la construirea unui mod de a conecta creierul uman la tehnologie.
Până să arunc un ochi peste studii despre ceea ce americanii numesc „cognitive closure”, aveam o vagă impresie că procrastinarea mă ține pe loc. Practic, eu amânam acel sentiment de „închidere cognitivă”.
În cazul tab-urilor, atunci când le țin prea mult deschise, nu mai deschid altele. Nu fac loc pentru informație nouă. Rolul tab-urilor deschise e să citesc articolele respective când am timp — o metodă rudimentară de reading list. Astfel, ritmul cu care citesc scade sau chiar stagnează dacă amân prea mult lectura.
Exemplul acesta este fix opusul a ceea ce voi discuta mai jos. Exemplul acesta este o manieră prin care arăt o experiență personală în care amânarea „închiderii cognitive” mă ține blocat într-o anumită situație — nu mai citesc la fel de mult.
Mai departe, notez câteva idei despre ce se întâmplă când NU amânăm închiderea cognitivă (starea default), ce se întâmplă când tragem concluzii prea repede, bias-ul din spatele conceptului și cele două etape ale procesului.
Să vedem.
Nevoia de „închidere cognitivă”
Răspundem la incertitudine și lipsa de claritate prin crearea de explicații plauzibile. Fugim de ambiguitate și incertitudine. Ne trebuie predicție, explicație și control.
Teoria mea este că religiile au apărut prin același mecanism, dar nu voi pătrunde acum în acest subiect.
Mai grav este că oferim o valoare intrinsecă acestor „explicații inventate”. Odată ce le încorporăm în mintea noastră, nu ne place să le mai dăm drumul. Devin poveștile noastre.
În 1972, psihologul Jerome Kagan a venit cu un studiu pertinent despre incertitudine, afirmând că este unul dintre factorii determinanți ai comportamentului nostru, chiar la nivel de bază. Practic, atunci când nu obținem o gratificare imediată privind dorința noastră de a ști, devenim extrem de motivați să ajungem la o concluzie concretă, exactă. Motivația aceea, în concepția lui Kagan, reprezintă pilonul multor elemente tipice umanității: reușită, progres, apartenență, putere.
Vrem să eliminăm „plaga necunoscutului”.
Vrem, cu alte cuvinte, să atingem starea de „închidere cognitivă”. Termenul a fost pionierat de Arie Kruglanski, un psiholog care a definit conceptul drept „dorința individului de a găsi un răspuns exact la o întrebare și aversiunea către ambiguitate” într-o lume cu foarte multe variabile și surprize.
Atunci când ne lovim de incertitudine, vrem să știm — și vrem să știm repede.
Capcana din spatele conceptului
Cel mai mare pericol atunci când vine vorba de conceptul de „închidere cognitivă” vine chiar din simplitatea sa. Sunt multe situații în care ne auto-sabotăm dacă nu conștientizăm și nu înțelegem modul în care funcționează procesul prin care căutăm claritate.
Mintea caută scurtături. Iar uneori trebuie să alegem calea lungă.
Să explic.
În 1994, Kruglanski și Donna Webster au introdus o metodă standardizată de a măsura nevoia de închidere cognitivă — o scară cu 42 de niveluri care analizează 5 elemente separate ale motivației umane reprezentând pilonii pentru claritate — ordine, predictibilitate, decizie, disconfortul în ambiguitate și close-mindedness.
Luate împreună, elementele astea ne spun cât de mare e nevoia noastră de închidere cognitivă — în orice moment. Pericolul pe care îl menționasem mai devreme apare atunci când nevoia de închidere cognitivă e mare. Ne poate influența alegerile, ne poate schimba preferințele, ne poate influența starea.
În goana noastră după o definiție, după exact și după „semne de circulație” mintale, care să ne ofere direcție, producem mai puține ipoteze și căutăm mai puțină informație.
Tindem să ne formăm opinii în funcție de indicii care apar prea devreme și să folosim primele impresii drept ancore pentru decizii, în loc să avem răbdare pentru a lua în calcul toate variabilele.
Într-un mod foarte pervers, nici măcar nu realizăm cât de mult ne influențăm judecata și modul de gândire.
Cine influențează nevoia de închidere cognitivă?
Evident, e un concept care variază de la individ la individ. Diferențele sunt date de mediu, presiunea timpului, oboseală, zgomot sau viteză — rapiditatea cu care informația aparent greu de perceput ne „lovește”. Stresul e și el un factor puternic.
Pe scurt, în situațiile de criză tindem să avem un nivel mai mic de închidere cognitivă. Tindem să luăm decizii mai rapid.
Experimentul
În 2010, Kruglanski și echipa sa s-au uitat specific la nevoia de închidere cognitivă într-o situație cât mai apropiată de o criză reală. Într-o serie de cinci studii, și-au dat seama că simpla noțiune de atac terorist mărește nevoia de închidere cognitivă — oamenii „tind să dezvolte credințe puternice, să formeze impresii clare și să clasifice evenimentele și obiectele în categorii definite foarte exact pentru a ajunge la certitudine și pentru a evita ambiguitatea”.
Ca parte a unui experiment, un grup de studenți americani au fost împărțiți în două grupe și au urmărit fie o prezentare de 7 minute despre atacurile din 11 septembrie 2011, fie o prezentare despre avantajele unui job la Google.
Participanții care au vizionat prezentarea despre atacurile din 11 septembrie au avut un nivel mult mai mare al nevoii de închidere cognitivă, ceea ce demonstrează că nu doar criza, ci și simpla discuție despre o criză poate declanșa nevoia de claritate și certitudine cognitivă.
Seize & Freeze
Același psiholog, menționat și mai devreme, a venit cu o structură în doi pași pentru modul în care „răspundem” atunci când căutăm închidere cognitivă — seize (capturează) și freeze (blochează)
La primul „pas”, mânați de urgență și de dorința de a obține claritate, „capturăm” orice informație putem, fără a investi prea mult timp în verificarea acesteia.
La al doilea „pas”, suntem mânați de o stare de inerție, de constanță și de stabilitate. „Blocăm” informația în creier. Este nevoia puternică de a prezerva și de a proteja acea „finalitate” obținută la pasul unu. Spre exemplu, sprijinim politici, argumente, idei care validează acel „punct de vedere” sau acel „set de informații” inițial.
Ce se întâmplă când „blocăm” informația? Avem mai multă încredere în noi. Avem o direcție. Asta e explicația pentru care procesul funcționează by default.
Acest mod de a „captura” și „bloca” informații în mintea noastră, precum și capacitatea noastră de a observa acele piese de informație care pot fi înlocuite și upgradate, doamnelor și domnilor, reprezintă definiția științifică a termenilor open-minded și close-minded.
Cu cât „dai drumul” mai repede informațiilor și convingerilor care te țin blocat, cu atât evoluezi mai rapid ca om și capeți abilitatea de a înțelege și alte puncte de vedere, alte convingeri, alte ideologii — atunci ești open-minded.
La polul opus, dacă ai tendința de a te „bloca” pe anumite convingeri, fără să explorezi și alte opinii și ideologii, ești close-minded.
Însă abilitatea asta e ca un mușchi, se poate antrena.
Mai departe — de ce e important să cunoști procesul acesta?
Pentru că e un ciclu care rulează la infinit. Odată ce „capturăm” o idee, rămânem cristalizați în punctul acela. Iar epoca actuală, prin social media, ne face viața mai grea atunci când susținem public o idee.
Este motivul pentru care Trump a reacționat foarte greu la criza COVID-19 în prima parte a lui 2020, când spusese deja că „it’s just a flu, it’ll pass„.
Este motivul pentru care a început războiul Yom Kippur, în 1973. Serviciile secrete israeliene au fost luate prin surprindere de atacul venit din partea Egiptului și a Siriei, chiar dacă semnele erau acolo — iar oficialii erau blocați în paradigma inițială că „it’s unlikely”.
În final
După ce pui toate informațiile astea brute pe foaie, ai impresia că ai putea face greșeli fatale atunci când miza e uriașă. Pentru că e „o criză”.
Nu neapărat.
Una dintre cele mai importante „intervenții” ale minții noastre este frica de consecințe, în special cele de ordin personal, unde e în joc reputația. Dacă ne e teamă că ceva ce vom spune, gândi sau face vine cu costuri potențiale mari, devenim mai atenți. Un exemplu bun aici este treapa 3 de pe scara moralității. Sentimentul de apartenență ne poate influența, într-un mod pozitiv sau nu.
În concluzie, nevoia de „închidere cognitivă” e o forță extraordinar de puternică. Este ceea ce mișcă lumea din loc, un „motor” al umanității — dacă vrei să îl numești așa. Intenția mea nu este să ofer o nuanță negativă acestui concept.
Dimpotrivă, vreau să te împing să fii mai atent data viitoare când analizezi informația pe care o primești.
Te îndemn să ai mai multă răbdare, să cântărești mai bine sursele și să fii un observator mai bun al propriilor gânduri.
Cu scopul de a „crește” ca om și de a înțelege mai bine o lume ce devine din ce în ce mai complexă.
Strong convictions, weakly held – Marc Andressen