Mi-am dat licența în medicină în 2016, la jumătatea lunii septembrie. Cu o lună înainte, într-un stres teribil cauzat de procesul lung de învățare pentru examenul de rezidențiat, mi-am pus la îndoială scopul. „E asta direcția în care vreau să merg?”, m-am întrebat. Prima dată când mi-am dat seama că spitalul nu mi se potrivește a fost în anul III, la primul contact cu mediul clinic. Nu îndrăznisem niciodată până atunci să mă gândesc „cum ar fi să” — pentru că investisem atât de mult în admiterea la medicină.
Era un privilegiu. Eram student la buget. Avusesem sesiune de 10 și eram bursier. Iar mai târziu aveam să plec în stagii clinice în alte țări. Uitându-mă în spate, observatorul actual din mine vede că au fost momente când puneam la îndoială sistemul, metodele, mediul.
Însă nu îndrăznisem niciodată, până în vara în care am absolvit, să caut dincolo de identitatea pe care o căpătasem.
Îmi amintesc și acum câteva referințe din facultate, momentele acelea de sclipire pe care le-am observat și înțeles ani mai târziu. În anul I, la biologie celulară și moleculară, profesorul, un om extraordinar, ne-a menționat că trebuie să fim foarte atenți cu decizia alegerii specialității — pentru că vom face asta până la pensie.
Cuvintele acelea m-au mișcat.
În continuare, deși iubesc știința, sănătatea, cercetarea, oamenii, mediul de spital m-a obosit întotdeauna. Ca student în anii clinici și inclusiv ca medic rezident, după 4-5 ore de spital simțeam că sunt secat de energie.
Nu mi-a plăcut. Nu m-am regăsit acolo. Aveam să-mi dai seama mai târziu că era o problemă de valori. Apoi mi-am dat seama că am un set diferit de abilități și o viziune care ar fi fost limitată dacă aș fi rămas pe drumul acela.
***
Era august. Prietena mea era într-un stagiu de cardiologie în Malaga în luna când mi-am pus prima dată la îndoială obiectivul. Vorbeam cu ea prin mesaje când discuția a alunecat în direcția rezidențiatului. Terminasem facultatea, pasul era firesc.
Și-a dat seama că ceva nu era în regulă în atitudinea mea și a „săpat” mai adânc în problemă.
Pus în fața faptului împlinit, la întrebarea: „Ce ai face dacă ai afla mâine că ai cancer și mai ai 6 luni de trăit?”, mi-am dat seama că nu vreau să fac medicină.
Acela a fost trigger-ul.
Viața e o serie de intervale de 6 luni. Un cumul de jumătăți de an. Nu vreau să fiu omul care trăiește pentru a-i satisface pe alții — familia mea a jucat decisiv în rolul de villain atunci când am luat decizia. Nu vreau să fiu omul care „evadează” în concedii. Nu vreau să fiu omul care va regreta, la finalul vieții, că nu a trăit viața pe proprii termeni. Nu vreau să fiu omul fără experiență considerabilă de viață. Nu vreau să trăiesc același an de la 25 ani la 65 ani, pe durata carierei. Vreau să fac ceea ce îmi place, vreau să ajut mai mulți oameni decât o pot face ca medic, vreau să călătoresc în toate țările de pe planetă. Vreau să mă reinventez constant, vreau provocări.
Sunt gânduri care mi-au trecut atunci prin minte. Au fost primele indicii că „a ști ce nu vrei” poate fi de un real ajutor atunci când ai dubii.
Iar viața e prea scurtă ca să nu îți asumi riscuri. Dacă nu îți asumi riscuri la 25 ani, cu toată viața înainte și o grămadă de timp să repari eventualele „daune”, atunci când să o faci?
Ai grijă la greutatea de pe umeri
„Nu îți pare rău că pierzi 6 ani?”
„Nu te deranjează că pierzi 6 ani din viață?”
„Domnule Voinea, sunteți sigur că vreți să vă dați demisia? Ați ajuns până aici…”
Am auzit multe reacții din partea altor oameni la auzul deciziei mele de a-mi lua concediu fără plată în prima zi de lucru la spital și de a-mi da demisia, definitiv, la finalul anului de concediu fără plată.
De multe ori, nici măcar nu deschid subiectul. Nu pentru că mă deranjează reacția oamenilor — mai ales că am întâlnit mulți oameni fascinați, care ascultau cu sufletul la gură povestea — ci pentru că uneori devine obositor să explic celor ce nu înțeleg.
Schimbarea carierei, mai ales într-un domeniu care necesită o investiție considerabilă de timp, bani, stres, emoții, e extrem de dificilă. Spun asta pentru că vin din acel mediu.
Nu am terminat dreptul ca să merg să profesez în asigurări sau finanțe.
Nu am terminat ASE ca să lucrez în HoReCa.
Nu, am terminat medicina și am dat tot ce am putut acolo.
Iar medicina e altceva. Doar cei din domeniu vor înțelege la ce mă refer. E un domeniu foarte, foarte îngust și cere mai mult devotament și mai multă investiție emoțională ca orice alt domeniu.
În același timp, medicina e the prize. Plătește bine, îți oferă un anumit statut în societate în rândul majorității și poate veni cu multă predictibilitate.
Iar cultura României e puternic înrădăcinată în predictibilitate. Ca urmare a decadelor de comunism, spiritul antreprenorial este scăzut. Românii se simt cel mai bine cu un job la stat, cu un salariu care să vină lună de lună și — preferabil — cu o meserie respectată.
Am simțit o presiune imensă pe umerii mei atunci. Tatăl meu, care și-a dorit să devină chirurg și, prin prisma unui management slab al emoțiilor, nu a reușit să intre la medicină ani la rând pe vremea comuniștilor, a văzut în mine și Dragoș, fratele meu, o „extensie” a sa.
L-am „dezamăgit” atât de crunt prin decizia mea încât m-a jignit pentru prima dată în 25 ani. Crescând într-o familie conservatoare, mereu cu note bune la școală, mereu ascultător și „în banca lui” — așa cum am fost educat — comisesem „greșeala” de a-mi urma propriul drum.
Am înțeles de unde a venit descărcarea aceea puternică de furie, tristețe și teamă, materializată prin cuvinte dure.
Însă am mers mai departe.
Greutatea de pe umerii mei a fost mare. Am ales să dau rezidențiatul, pasul firesc pentru un absolvent de medicină — pe de-o parte pentru a avea un backup în viitoarea mea aventură antreprenorială, pe de altă parte pentru a-mi mulțumi părinții, iar pe altă parte pentru că investisem enorm în rezidențiat. Învățam de vreo cinci luni.
Și așa ajung la…
Sunk Cost Fallacy
Răspunsul meu la următoarele întrebări a fost simplu.
- „Nu îți pare rău că pierzi 6 ani?”
- „Nu te deranjează că pierzi 6 ani din viață?”
- „Domnule Voinea, sunteți sigur că vreți să vă dați demisia? Ați ajuns până aici…”
„Prefer să nu-mi pierd următorii 50 ani din viață.”
În psihologie există un termen numit sunk cost fallacy. Traducerea aproximativă ar fi ceva de genul: „raționamentul greșit al costului pierdut”.
Apare atunci când oamenii continuă o acțiune sau avansează într-o anumită direcție din cauza resurselor investite anterior, până la acel moment. A fost descris în 1985 și e fascinant că atât de puțini oameni înțeleg raționamentul de bază.
E ok să și pierzi uneori. Și e foarte ok să mergi mai departe. Îți asumi.
Acum patru ani nu știam de studiu, știam doar că 50 e mai mare ca 6.
Dilema raționamentului e simplă. E mai bine să „cut your losses” sau să mergi înainte ca să „save the loss”?
În cazul meu, să „salvez” 6 ani de medicină ar fi însemnat să „plătesc” cu fericirea și împlinirea mea pe termen lung.
Ajunsesem într-un punct în care aveam o viziune mai largă asupra vieții, iar medicina nu mă mai reprezenta.
Am făcut „reframe”.
Nu am pierdut 6 ani. Cei 6 ani au fost prețul plătit de mine ca să ajung pe un drum mai bun pentru mine.
Uitându-mă înapoi, aș fi plătit chiar mai mult.
Fără acei 6 ani, nu aș fi omul care sunt astăzi.
Și atunci… cum să-i pierd?
Status quo bias
Un alt raționament greșit se „întâmplă” în felul următor — oamenii preferă să rămână la fel prin a NU face nimic sau prin a rămâne cu o decizie luată anterior. Asta se întâmplă chiar și atunci când costurile tranziției sunt mici, iar importanța deciziei este mare. Nu o spun eu, au spus-o Samuelson și Zeckhauser în 1988.
Există o legătură puternică între acest raționament și cel descris anterior. Pot să adaug și loss aversion aici — frica de a pierde lucruri e mai mare ca sentimentul că ai câștigat lucruri de aceeași valoare.
Mare departe, un alt studiu din 1982, al lui Kahneman cu Tversky, spune că oamenii simt un regret mai mare pentru rezultatele negative care rezultă din acțiuni noi față de consecințele negative care sunt consecința inacțiunii.
Citește ultima frază din nou.
În termeni simpli, preferăm inacțiunea și pasivitatea.
Lăsăm lucrurile să se întâmple din inerție și nu preluăm controlul.
De teamă.
Din frica asumării responsabilității. E mai bine să pierdem prin inacțiune decât să pierdem prin acțiune.
Dar… dacă nu pierdem?
Nu trebuie să știi încotro mergi, trebuie să știi încotro NU vrei să mergi
Astăzi sunt recunoscător.
Sunt extrem de recunoscător că am avut puterea de a lua decizia de a NU continua cariera medicală fără să știu toate aceste lucruri. Fără ca firma să aibă o cifră de afaceri mare. Fără să știu fiecare milestone din viziunea mea. Fără să știu fiecare pas care urmează.
Doar având încredere.
Sunt recunoscător că am fost suficient de inspirat încât să știu ce NU vreau, știind că am o viziune și POT controla procesul mai departe.
Esența acestei părți e următoarea: nu trebuie să știi ce vrei.
Trebuie să știi ce NU vrei. Dacă accepți acest lucru, capeți o putere formidabilă și obții un momentum fantastic care să te împingă înainte.
Viața e ca un joc video de strategie. „Harta” trebuie explorată, pentru că în jurul personajului tău e întuneric. Ai de ales să accepți calea ușoară sau poți merge să cucerești noi teritorii.
Mie nu mi-a plăcut ceea ce mi-a oferit „jocul” și am decis să caut mai departe. E atât de simplu.
Știind ce nu vrei, vei avea mai mult timp pentru a explora alte oportunități, alte direcții. Și vei primi semnale atunci când ești pe drumul potrivit. Oameni care te inspiră, hobby-uri noi, rafinarea valorilor, epifanii, concepte pe care ajungi să le înțelegi diferit, oportunități de business, călătorii memorabile, cunoștințe noi, obiceiuri mai bune, noi lucruri care descoperi că îți plac.
Oamenii au impresia că îți găsești pasiunea într-o seară, văzând un documentar motivațional pe Netflix. Sau într-o carte. Sau copiind ceea ce fac alți oameni.
Nu, e o călătorie lungă.
Trebuie să observi micile detalii care te vor atrage, într-un final, în direcția potrivită — într-o direcție cu sens pentru tine.
Apoi trebuie doar să nu te oprești.
