Am citit prima mea carte de „dezvoltare personală” la 17 ani, în 2008. Body Language, de Allan Pease, mi-a deschis apetitul pentru o nouă lume — pe care eu nu o cunoșteam. O lume descrisă dintr-un unghi diferit unui puști care abia începea să înțeleagă, centimetru cu centimetru, cum funcționează societatea.
Adolescent fiind, The Game, de Neil Strauss, mi-a schimbat semnificativ modul în care priveam interacțiunile și dinamica socială. Învățam lucruri care erau chiar în fața mea, dar erau, cumva, codificate. Aveam nevoie să citesc gândurile altor oameni ca să descopăr cât mai mult din ceea ce noi numim realitate.
Mai târziu, am început să dezvolt o sete tot mai profundă de cunoaștere. Am testat multe elemente care țin de psihologie de-a lungul timpului, iar în business abia în 2015 am început să aplic, încet, ceea ce citeam.
Personal, consider cărțile a fi un antrenament zilnic pentru minte. Fie că ascult audiobook-uri, fie că citesc la birou, ideile și conceptele din cărți îmi pun rotițele minții în mișcare.
„Mașinăria” pornește uneori încet, alteori rapid, însă e important pentru mine să fac conexiuni noi, să aflu informații noi, să consolidez cunoștințe vechi și să respect un obicei nobil.
La început, ești ca un burete
Vrei să acumulezi cât mai multă informație, să știi cât mai multe. Te curpinde entuziasmul atunci când citești despre alți oameni care au reușit, te inspiră abundența de informație care există în domeniul acesta — mai ales atunci când e „îmbrăcată” frumos.
Nimic rău în asta. Să îți dorești să cunoști cât mai mult.
Prima capcană a dezvoltării personale apare atunci când rămâi blocat în ciclul consumerismului de self-help.
Am întâlnit zeci de oameni care sunt doxă de informație, însă nu au rezultate.
De ce? Pentru că nu acționează.
Pentru că tratează cărțile, cursurile și programele pe care le cumpără așa cum tratează serialele de pe Netflix.
Cum spuneam în prima postare, acțiunea este „regele realității”.
Ideile, gândurile, motivația, strategiile care rămân în mintea noastră și nu sunt transpuse în realitate, nu produc schimbări palpabile. Dezvoltare înseamnă, prin definiție, „efort pentru a evolua”.
Al cui efort? Al tău.
Nu uita — trebuie să storci apa din burete ca să te apuci de treabă.
Apoi atingi un platou
Sunt două trasee. Două variante.
În primul caz, ești în ciclul informație ⇆ informație ⇆ informație și nu mai crești pentru că nu faci nimic diferit. Rămâi pe un platou, dar nu știi cum să mai urci. Nu vezi poteca, traseul pentru că nu ridici nasul din cărți. Închid subiectul acesta din motive evidente.
În al doilea caz, în ciclul informație ⇆ acțiune ⇆ informație, ajungi la noi niveluri, atingi noi obiective, însă „maleabilitatea” minții se reduce. Cu cât cunoști mai multe, cu atât te plasezi pe un piedestal și „bătătorești” drumurile care au funcționat până la acel moment.
E un mecanism de protecție.
Este normal ca, odată cu trecerea timpului, să devii mai pragmatic, mai atent, mai exact, poate chiar mai rigid în tehnici și abordare.
Capcana acestei trepte este pierderea idealismului și entuziasmului cu care ai început. Văd asta foarte mult în societatea actuală — oameni care subtituie efortul de dezvoltare personală cu bani și confort.
Practic, pun frână la dezvoltarea lor ca indivizi pentru că nu mai au atât de multe lipsuri pe care să le umple (adesea financiare).
Nu e o tranzacție echitabilă, pentru simplul fapt că „dezvoltarea personală” nu are o singură unitate de măsură.
Banii sunt un elemente cheie în puzzle, în procesul de creștere și dezvoltare al omului.
Însă cu siguranță nu singurul.
Capcana este să crezi că poți subtitui efortul, monotonia și orele lungi de singurătate și rutină în drumul spre măiestrie.
Nu-i altă cale.
Trebuie să muncești.
Pentru că drumul nu se termină niciodată.
