În ultimii ani am întrebat mulți români, complet aleatoriu, fie că îmi erau apropiați, fie că erau oameni pe care abia îi întâlnisem, dacă știu care sunt taxele pe care le plătesc pe salariul pe care îl încasează. Persoanele pe care le-am întrebat au fost întotdeauna angajați, nu angajatori. Bineînțeles, curiozitatea mea personală nu face parte din vreun studiu de amploare și nici nu are rolul de a oferi statistici, mai ales că rezultatul se vede în societatea actuală.
Majoritatea celor cu care am interacționat nu știau cât este salariul real, brut. Cei mai mulți nu oferă importanță acestui lucru pentru că nu sunt bani „care le intră în buzunar”.
Pornesc de la premisă că nu sunt banii lor.
Foarte adevărat, însă această împărțire pe tabere a societății, de tipul „noi și statul”, ca două entități complet separate și aflate într-o oarecare antiteză, e extrem de dăunătoare.
Uite de ce.
Evoluția Chinei ca superputere mondială
China era o țară izolată și destul de săracă în anii 1970, dar o țară care dispunea de cea mai numeroasă forță de muncă umană din lume. Odată cu schimbarea extrem de inspirată a politicilor economice și intrarea pe piața internațională (cu un sistem comunist), China a privatizat foarte multe fabrici și companii. Doar pentru o perioadă însă.
Mai departe, a acceptat investitori din toate colțurile lumii, cu anumite condiții, aruncându-se într-o cruciadă de a acapara „cotă de piață” într-o lume în care SUA și puterile din vestul Europei, alături de Japonia, dominau peisajul. O țară comunistă, cu un guvern dictatorial, începea să pună bazele a ceea ce se numește capitalism autoritar.
Deși sunt complet împotriva politicilor și valorilor Chinei, care suprimă complet libertatea individuală, țara a avut o mișcare extrem de inspirată ce poate fi privită ca model pentru România.
Mișcarea asta poate fi privită ca o utopie în contextul democrației autohtone, însă nu înseamnă că nu ar fi posibilă.
Unde vreau să ajung cu asta?
China a înțeles extrem de devreme în istoria ei de capitalism autoritar faptul că statul chinez este, de fapt, o corporație. Toate companiile și organizațiile mari au fost reformate, au fost aduși oameni pregătiți în consiliile de administrație și în conducerile executive.
China a preluat toate zonele importante de tranzit maritim, mai precis porturi cheie în Africa, Asia, Oceanul Indian și puțin în Pacific, urmând modelul țărilor coloniale. China a creat o infrastructură internă extraordinară și a devenit fabricantul numărul unu al lumii. China a investit enorm în bunurile, sistemele, relațiile și viitorul statului chinez.
Nu iau partea Chinei și nici nu o consider un model. E doar un exemplu din care se pot trage câteva concluzii utile. Prefer oricând Statele Unite ca superputere mondială, cu democrația lor, în pofida acestei țări asiatice autoritare.
Ce poate învăța România de la China?
Cea mai mare problemă a României e mentalitatea de tipul „noi și statul”. În realitate, statul suntem tot noi. Noi suntem acționari la statul român, chiar dacă nu primim „dividende” prea consistente. Mulți dintre noi chiar plecăm peste hotare pentru a lua „dividende” mai mari, ca cetățeni ai altor țări.
Fac paralela cu o corporație pentru că statul este, în realitate, tot o organizație. Și poate fi manageriat precum o companie imensă. Mergând pe ideea asta, motivul pentru care noi, românii, nu primim prea multe dividende de la această corporație numită România este simplu.
Nu investim în această companie numită țară.
România este, pentru cei mai mulți, o vacă de muls, un sac fără fund și un stat ne este dușman. Problema este că nicio corporație nu poate să performeze fără o conducere de calitate (adică parlamentul și guvernul) și fără angajați de calitate (adică noi, populația).
Poate te întrebi de ce la început am scris că suntem acționari, iar acum am scris că suntem angajați. Ambele sunt adevărate. Suntem și acționari (teoretic), prin ceea ce primim înapoi de la statul român, sub formă de beneficii, dar și angajați, prin responsabilitățile pe care le avem. Practic, cei mai mulți se percep doar ca „angajați” și tocmai aici intervine marea problemă.
E un ciclu toxic.
Nu investim nimic pentru că știm că nu vom primi mare lucru înapoi. Dar dacă tocmai modul acesta de gândire e greșit și perpetuează o mentalitate slabă? La urma urmei, oamenii din conducerea României reprezintă o reflexie a populației.
Soluția este să ne vedem (și) ca acționari în această țară. Soluția este să fim mai verticali și mai decisivi în alegeri. Soluția este să ne apărăm drepturile și să fim mai vocali când vedem corupție și abuzuri. Soluția este să apărăm interesele statului român, nu doar interesele personale.
Dar cum putem face asta?
Prin a înceta să mai credem că schimbarea e o utopie pe meleagurile noastre.
