Eram în școala primară când am primit cadou o carte din seria Harry Potter, a doua din cele șapte. Nici acum nu înțeleg de ce mama nu mi-a cumpărat prima carte din serie, dar contează prea puțin. Am devenit fan imediat și am citit următoarele cărți imediat după ce au apărut, apoi am așteptat cu nerăbdare filmele. Mi-a plăcut întotdeauna ficțiunea, însă am renunțat să mai citesc genul după ce am descoperit prima carte de dezvoltare personală.
Am decis, cu mulți ani în urmă, să mă rezum doar la cinematografia care include ficțiune. Eu consider ficțiunea ca fiind entertainment, iar ceea ce consum e o alegere de care sunt responsabil. Divertismentul nu mă face mai bun, însă cărțile non-ficționale de how-to, fie că e vorba de antropologie, istorie, psihologie, business sau marketing, precum și biografiile, mă fac mai bun. Vin la pachet cu lecții.
Revizionând seria de filme Harry Potter cu soția mea, am început să văd din alte unghiuri întreaga poveste. Am început să observ lucruri pe care nu le observasem, copil fiind. De exemplu, în primul film există o scenă scurtă, dar cu o însemnătate mare și care poate fi privită din mai multe unghiuri.
E o lecție importantă acolo.
Harry ajunge pentru prima dată în castelul Hogwarts, școala unde urma să își petreacă următorii șapte ani din viață pentru a învăța secretele vrăjitoriei. În acea lume ficțională, vrăjitorii aveau de parcurs șapte ani de educație formală. Într-o scenă în care se rătăcește prin castel, căutând o carte în secțiunea interzisă a bibliotecii, Harry ajunge într-o cameră goală unde se afla o oglindă veche.
Ajuns în fața oglinzii, într-o cameră prăfuită și foarte puțin luminată, îi vede pe părinții lui, care muriseră în urmă cu 10 ani. Într-o stare de euforie și entuziasm, Harry se întoarce în camera lui și își aduce cel mai bun prieten în fața oglinzii, într-o încercare evidentă de a-i arăta și lui ce văzuse.
Prietenul lui, stând în fața oglinzii, se vedea pe el câștigând cupa de la finalul sezonului de vâjhaț (sportul ficțional pe care îl practicau), fiind căpitanul echipei casei din care făcea parte.
Nici urmă de părinții lui Harry.
Câteva momente mai târziu, scena ni-l arată pe eroul principal stând singur în camera semi-întunecată și privind îngândurat în oglindă. Aproape că îl consuma și aproape că devenise o obsesie. În acel moment intră în încăpere Dumbledore, directorul școlii, un om bătrân, înțelept și cu o barbă lungă și albă, un fel de Gandalf din Lord of The Rings.
Dumbledore îi explică lui Harry modul în care funcționează oglinda.
Oglinda lui Erised era o oglindă magică ce arăta „cele mai adânci și cele mai disperate dorinții ale inimii”. Numele „Erised” înseamnă „Desire” scris invers, practic exact ceea ce reflecta oglinda. În continuarea acelei scene, Dumbledore îi spune lui Harry că oglinda va fi mutată și îl îndeamnă să nu o caute, pentru că mulți oameni înnebuniseră de-a lungul timpului, obsedați de imaginile pe care le vedeau, pierzându-și conexiunea cu realitatea.
În cuvintele lui Dumbledore, cel mai fericit om din lume s-ar uita în oglindă și ar vedea o reflexie perfectă a lui, exact așa cum e el. Nu ar vedea nimic altceva pentru că nu ar avea nevoie de nimic altceva.
E în natura umană să ne dorim să fim mai mult, să devenim mai mult și să avem mai mult. Face parte din evoluție, e scris în ADN. Pe de altă parte, stoicii vorbesc de peste 2000 de ani despre controlul de sine, despre gestionarea emoțiilor și dorințelor, despre curaj și temperanță.
În final, care e punctul de echilibru?
Te îndemn să faci un exercițiu de imaginație.
Tu ce ai vedea în oglindă?
