„Este mult mai sigur să fii temut decât iubit”, scria Niccolò Machiavelli în „The Prince”, textul fondator al filosofiei realpolitikului (politică bazată pe decizii pragmatice). Deși este relativ scurtă, lucrarea este cea mai celebră dintre operele lui Machiavelli și cea mai responsabilă pentru aducerea cuvântului „machiavelic” în folosință ca peiorativ. A contribuit chiar la conotațiile negative moderne ale cuvintelor „politică” și „politician” din țările occidentale.
Mai departe, Dacher Keltner e un psiholog american care a scris o carte numită „The Power Paradox” în urma a peste douăzeci de ani de cercetări în domeniu. Ideea de bază următoarea – dinamica puterii se numără printre elementele centrale care ne modelează experiența de viață, de la relațiile noastre romantice și până la job. Dar în centrul acestui concept fundamental se află un paradox îngrijorător, o trăsătură malignă a psihologiei umane, și anume că „puterea tinde să corupă”.
Paradoxul puterii este acesta: acumulăm putere în societate și facem diferența în lume datorită celor mai bune părți ale naturii umane, dar pierdem puterea din cauza celor mai rele părți. Câștigăm capacitatea de a face diferența în societate prin îmbunătățirea vieții celorlalți și prin plusul de valoare adus, dar însăși experiența de a avea putere și privilegii ne conduce să ne comportăm, în cele mai slabe momente ale noastre, ca niște sociopați impulsivi, scăpați de sub control.
Gestionarea paradoxului și noua paradigmă
Modul în care gestionăm paradoxul puterii ne ghidează viața personală și profesională și determină, în cele din urmă, cât de fericiți suntem noi și oamenii de care ne pasă. Acesta ne determină generozitatea, empatia, inovația, rigoarea intelectuală și puterea colaborativă a comunităților și rețelelor sociale. Efectele modului în care gestionăm acest paradox ne modelează tiparele care alcătuiesc familiile, prieteniile, joburile, orașele, precum și modelele mai largi de organizare socială care definesc societățile și luptele politice actuale.
O mare parte din elementele brute și negative ale naturii umane, precum stigmatizarea, lăcomia, violența rasială și sexuală, aroganța sau chiar depresia și bolile, toate rezultă din modul în care gestionăm paradoxul puterii.
Ceea ce ne determină să gestionăm greșit acest paradox, conform lui Dacher Keltner, este înțelegerea într-o manieră tradițională a puterii de către cultura noastră – ca într-un fel de capsulă a timpului care nu mai servește interesele secolului actual. Deși cartea lui Machiavelli este la fel de învechită astăzi ca și modelul geocentric al universului care a dominat vremurile acelea, el a scris acolo un adevăr fundamental care este trist, dar incredibil de real.
Chiar este mai sigur (și mai simplu) să fii temut decât iubit.
Ceea ce guvernează lumea modernă este un alt tip de putere – mai moale, mai relațională, bazată mai degrabă pe reputație decât pe forță, măsurată de capacitatea unui om de a afecta viața altora în mod pozitiv și de a schimba lumea, oricât de puțin, spre binele comun.
S-au schimbat multe de la Niccolò Machiavelli încoace. Deși ne luptăm în continuare cu înclinațiile naturii umane, suntem mai educați ca niciodată. Am împins, ca umanitate, granițele moralității. Iar faptul că trăim în cea mai lungă perioadă de pace globală din întreaga istorie a umanității ne spune ceva și despre dinamica puterii la cel mai înalt nivel în societate.
Paradigma puterii se transformă, încet.
O gândire greșită
A descrie puterea ca „forță coercitivă” (și adesea ca un element negativ în societate, inclusiv prin prisma factorilor religioși sau morali) ne orbește din a vedea omniprezenta sa în viața noastră de zi cu zi. În realitate, puterea ne modelează fiecare interacțiune, de la cele dintre părinți și copii la cele dintre colegii de muncă.
Puterea definește fiecare moment din viața noastră.
Se găsește nu numai în acte extraordinare, ci și în acte cotidiene, în fiecare interacțiune și fiecare relație, fie că este o încercare de a determina un copil de doi ani să mănânce legume sau un discurs de motivare a propriei echipe într-o companie. Putere înseamnă și a oferi cuiva o oportunitate sau a pune întrebarea potrivită unui prieten pentru a stârni gândirea creativă. Puterea înseamnă a oferi sfaturi esențiale unui student care lucrează la propriul start-up sau înseamnă a face voluntariat pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de timpul tău.
Dinamica puterii și tiparele de influență reciprocă definesc interacțiunile continue între făt și mamă, copil și părinte, între partenerii romantici, prietenii din copilărie, adolescenții dintr-un club, oamenii de la locul de muncă și grupurile aflate în conflict.
Puterea este mijlocul prin care ne raportăm unii la alții.
Puterea înseamnă a face o diferență în lume prin influențarea altora.
Influența noastră, diferența durabilă pe care o facem în lume, se rezumă în cele din urmă la respectul oferit de ceilalți. A avea putere (durabilă) este un privilegiu care depinde de faptul că alți oameni continuă să ofere încredere și să susțină acea putere.
Un lider adevărat este urmat de oameni pentru că aceștia cred în el, nu pentru că se tem de el.
A gândi că puterea este un lucru negativ este total greșit. De fapt, puterea are valoarea și amploarea pe care o imprimăm în societate noi înșine, prin deciziile pe care le luăm.
Ce putem face?
„Paradoxul puterii” este paradoxal tocmai pentru că cei care reușesc să smulgă puterea cu forța prin modelul machiavelic pot avea putere sau putere percepută pentru o anumită perioadă de timp, dar acea cantitate este finită. Vezi cazul celor mai multor politicieni sau dictatori.
Finitudinea puterii izvorăște din modul în care se „uzează” reputația persoanei respective.
Dar cel mai îngrijorător aspect al paradoxului puterii este că, deși o persoană se poate ridica la putere prin mijloace contramachiavelice, adică prin bunătate, generozitate și preocupare pentru binele comun, puterea însăși tinde să îi deformeze în cele din urmă prioritățile.
Va face omul mai puțin amabil, mai puțin generos, mai puțin preocupat de binele comun, lucru care la rândul său îi va eroda puterea pe măsură ce reputația pentru aceste contra-calități crește.
Personal, am „văzut” acest paradox înainte să citesc despre el. Am avut oportunitatea să observ șefi și lideri în acțiune. Am știut ce e un lider adevărat înainte să îi citesc definiția, cristalizându-mi o imagine clară în minte, o imagine pe care am urmărit-o cu ardoare de-a lungul timpului. În ideea asta, am avut capacitatea și inspirația să mă observ constant și am căutat să îmi păstrez mereu calitățile care m-au ajutat să pun umărul la înghegarea unei echipe fantastice în cadrul Marsilian.
Pot spune că e un proces greu. E o muncă fără oprire.
Concluzia mea legată de ce putem face pentru a opri această eroziune a puterii, odată ce o căpătăm într-o măsură mai mică sau mai mare, este una tot paradoxală.
Ne păstrăm coloana vertebrală, principiile și ideile. Nu ne ținem cu dinții de putere, îi dăm drumul. Căutăm să delegăm, să oferim putere și autonomie celor din jurul nostru. Căutăm să ajutăm și să îi lăsăm și pe alții să se afirme.
Cred cu tărie că liderii nu au nevoie de un titlu sau de o funcție. Liderii adevărați sunt aceia care inspiră și motivează prin prezența lor și prin acțiunile lor, nu prin ordinele pe care le dau.
Așadar, singura modalitate sănătoasă de a nu ne lăsa transformați de putere este să rămânem conectați permanent cu identitatea noastră fundamentală. Singura modalitate este să muncim permanent la propria persoană, să ne descoperim atât laturile frumoase, cât și laturile întunecate și apoi să le îmbrățișăm.
Singura modalitate de a nu fi seduși de putere este să ne sculptăm un caracter puternic pe fundația căruia să ne întoarcem atunci când contemplăm decizii cu importanță mare.
Nu-i altă cale decât să fim mai puternici ca puterea.
