idei, principii, strategii, gânduri

Percepția unei pandemii

P

Ieșisem să alerg în parcul din apropierea locuinței mele într-o zi destul de friguroasă, iar pe ultimele două ture decisesem să alerg mai tare. Muzica din căști ajunsese să se sincronizeze cu pașii, iar vibrațiile sunetului pulsau atent în tandem cu neuronii mei. Era un moment oarecare, dar incredibil prin natura lui. Mă bucuram de ultima bucată a antrenamentului și eram fericit că îmi împingeam corpul dincolo de limite.

Însă era, teoretic, singurul moment din zi în care puteam face asta. România era în carantină, iar eu completasem o declarație pe propria răspundere pentru a ieși din locuință. Bifasem pe ea că motivul ieșirii era activitatea fizică.

Cu două sute de metri înainte de finalul sprintului i-am văzut cum îmi fac semn să mă opresc. Erau doi polițiști tineri care ieșiseră din mașină pentru a mă întâmpina.

M-au întrebat ce fac.

Le-am răspuns că îmi fac antrenamentul, după care mi-au cerut să mă identific și să le arăt declarația pe propria răspundere. Am scos-o încet din buzunar și am făcut un pas spre ei pentru a le arăta mai de aproape ce bifasem pe foaie. În acel moment, cei doi polițiști au făcut un pas în spate și mi-au arătat cu degetul spre ușa de la portbagajul mașinii.

O poți lăsa acolo”, mi-au spus.

Aproape ca într-un dans sincronizat, am pus foaia pe mașină, iar când am făcut doi pași în spate, ei au făcut doi pași în față. Unul dintre ei a ridicat foaia de un colț, ca și când ar fi fost contaminată. A ridicat declarația ca și când ar fi putut lua ciumă.

După ce mi-au notat datele într-o agendă, mi-au spus că îmi pot lua declarația înapoi. Mi-au spus că ar fi mai bine să închei antrenamentul și să merg acasă. Abia după ce am spus „la revedere” am avut timp să procesez mai bine momentul și să contemplez asupra lui.

Era uimitor ce se întâmpla.

Același virus, atitudini diferite

Scriu acest text pe 1 martie 2021, la aproximativ un an de la începutul pandemiei care a adus un tsunami de schimbare pe toate planurile la nivel mondial. Îmi aduc aminte că fiecare nouă zi de la începutul acestui serial, numit COVID-19, aducea un nou val de evenimente șocante.

La final de februarie mă aflam în București la un curs, iar două săptămâni mai târziu eram cu toții blocați în locuințe, România intrând în carantină. Nimeni nu se aștepta la așa ceva. A fost șocantă brutalitatea și viteza cu care s-a transformat modul de viață.

E fascinant câtă energie obsesivă a fost direcționată spre primele cazuri și primele decese. Un an mai târziu, societatea s-a obișnuit cu ideea virusului, frica diluându-se într-un ocean de speculație, obișnuință, știri false și incertitudine. Pandemia a devenit ceva abstract și normal.

În ideea asta, Joseph Stalin a spus la un moment dat că „moartea unui om e o tragedie, iar moartea unui milion de oameni e o statistică”. Chiar dacă vorbim despre o observație cinică și întunecată, cuvintele lui Stalin despre natura umană sunt oarecum adevărate. Ne atașăm de narative și povești.

Cu cât sunt mai mulți oameni implicați, cu atât devine mai dificil să înțelegem noua narativă, invitând neîncrederea în ecuație. Poate și puțină indiferență.

Stalin folosea această slăbiciune a naturii umane în avantajul său pe vremea regimului de teroare al comunismului. Astăzi, această slăbiciune explică însă de ce oamenii se agită pentru atacuri teroriste și evenimente în care mor puțini, dar și de ce sunt indiferenți atunci când aud despre statistici de sute de mii sau milioane de oameni uciși de un virus invizibil.

Și acum urmează întrebarea de final.

Oare în ce alte domenii ale vieții ne mai putem optimiza percepția?



Adaugă un comentariu

idei, principii, strategii, gânduri