Am observat un pattern extrem de interesant când vine vorba de modul în care găsim idei, ne fixăm obiective și decidem să facem schimbări. Motivația nu vine aproape niciodată din prima. Nu prea există dragoste la prima vedere. Ai nevoie să lași ideile să se dezvolte în mintea ta și să observi alinierea lor cu prioritățile și focusul.
Prima dată când am conceptualizat termenul de „antreprenor” eram în liceu și sunt destul de sigur că mi-a dat fiori. Ceața de nesiguranță din jurul acestui cuvânt și modul în care l-am perceput prima dată m-a făcut să mă tem mult timp de el. Am avut nevoie de 8 ani să ajung la concluzia că pot fi antreprenor.
Cu alergarea am altă poveste. Singura dată când am alergat, până în 2012, fusese cu doi ani înainte, cu o zi înainte să susțin admiterea la medicină. Până atunci alergatul îmi părea un sport pe care îl fac oamenii ca să slăbească. Primul pas a fost să ies la o alergare ca să scad nivelul de stres. Al doilea pas l-am făcut în 2012, când am început mai serios, dar am renunțat după două săptămâni. Nu am abandonat definitiv, dar am lăsat ideea să își facă loc în mintea mea. La început de 2013 am început să alerg și de atunci nu m-am mai oprit.
#1 Timing
Când am o idee pentru un proiect mare, timing-ul aproape că niciodată nu e bun. E ca și când ideea vrea să îmi atragă atenția ca să mă pot gândi la ea, dar apoi are nevoie de timp să incubeze.
Dacă încerc să forțez ideea, e ca și când aș pedala o bicicletă la deal. Necesită multă disciplină și mereu e un efort mare să fac progres. Inspirația de a face pași înainte spre conturarea proiectului nu e prezentă. În cazul acesta, rezultatul nu e niciodată la nivelul așteptărilor, asta dacă ajunge la stadiul de finalizare.
La polul opus, dacă trag concluzia că ideea nu e potrivită deloc pentru că inspirația de a acționa nu e acolo încă, aș putea ucide ideea definitiv. Am învățat ca niciodată să nu folosesc atitudinea „acum, ori niciodată”.
Mereu e bine să inviți ideile și schimbarea să aștepte.
Alternativa cea mai bună e astfel să spui „da” ideii și apoi să aștepți ca momentul să fie potrivit, practic să cauți o aliniere, fără să forțezi nimic.
#2 Dans
Când am o idee nouă, am nevoie de timp să „dansez” cu ea pentru o vreme. Trebuie să mă joc cu ea și să îi explorez diferitele permutații. Am nevoie să descopăr ce vrea să devină și cum să o exprim. Partea asta e importantă pentru că trebuie să mă îndrăgostesc de idee. Pentru mine e un proces extrem de personal, trebuie să descopăr ce înseamnă conceptul sau proiectul pentru mine și să aflu „de ce-ul” din spate.
„De ce”-ul nu trebuie să fie ceva grandios. Uneori e o chestiune de framing.
- Cum mă va ajuta să evoluez ca și om?
- Voi învăța ceva nou?
- Voi ieși din zona de confort?
- Va fi o experiență palpitantă?
De ce as vrea să investesc săptămâni, luni sau ani în asta? Care-i rostul?
#3 Putere
Întotdeauna explorez cu atenție posibilitățile prin care o idee, un proiect sau un concept nou mă va transforma de-a lungul procesului. Chiar și în funcție de domeniu și circumstanță, niciodată nu e vorba doar de bani.
Odată ce accept invitația de a explora ideea din mai multe unghiuri și dansez cu conceptul în sine, acesta capătă o energie formidabilă. Devine o sursă de putere. Simt valuri de motivație care mă împing înainte, într-un mod aproape irezistibil.
Acesta e momentul când știu că trebuie să acționez — atunci când înțeleg ideea la un nivel fundamental și mă simt pregătit să fac pasul spre o eventuală schimbare, spre startul unui proiect nou sau spre o călătorie, de exemplu. Poate fi orice.
Puterea despre care vorbesc nu e a mea. Nu am nevoie de multă disciplină și forță, pentru că e ca și când aș face surf. Trebuie doar să mă aliniez cu valurile, iar energia lor mă împinge înainte.
În momentul acesta e chiar greu să nu acționezi. E totul în fața ta, trebuie doar să faci pasul. E ca și când ai în fața ta o masă caldă după o plimbare de 12 ore pe munte.
Un mic secret aici — dacă cochetezi mult timp cu ideea unui challenge, acesta poate fi semnul că ai atins acel moment în care poți acționa.
„Da”
Care e diferența între o idee care moare și una care intră în faza de putere? În cazul meu, a trebuit doar să rămân curios și să mai ofer, din când în când, un dram de atenție ideii. Am spus rar un „da” hotărât și aproape niciodată un puternic „nu”.
La început nu știam să explorez în maniera asta. Însă un singur lucru a fost mereu clar pentru mine — dorința istovitoare de a învăța cât mai multe și de a evolua constant. Am vrut mereu să devin mai bun.
În timp, mi-am dat seama că ideile se vor întâmpla, nu că doar se pot întâmpla.
