fbpx
idei, principii, strategii, gânduri

De ce să folosești mai puțin „de ce”

D

Acum câțiva ani am făcut o formare de un an în coaching pentru a-mi îmbunătăți arsenalul de abilități, comunicarea fiind esențială în business, această lume în care pătrunsesem după ce mi-am dat demisia de la spital. A fost revelator să intru atât de mult în profunzimea minții umane și să înțeleg la un nivel fundamental felul în care comunicăm. M-am dus la primul curs cu așteptări despre ce urma să se întâmple, cu propriile preconcepții, mai ales că noțiunea de „coaching” este utilizată mult prea frecvent în locuri unde nu ar avea ce căuta. Însă așteptările aveau să-mi fie distruse chiar în prima zi.

Primul exercițiu, din ceea ce avea să fie o călătorie de 1 an, a fost aparent simplu. Noi, cursanții, aveam să ne împărțim în perechi, apoi trebuia să vorbim, pe rând, câte 10 minute (despre orice subiect) în timp ce celălalt trebuia doar să asculte. Fără să scoată vreun cuvânt. Trebuie să recunosc, mi-a fost incredibil de greu să tac.

Interlocutorul meu, Radu, vorbea despre un subiect pe care îl cunoșteam atât de bine, iar eu îmi doream cu toată forța să îi dau sfaturi. Dar nu aveam voie să fac asta și aveam să aflu mai târziu că un sfat indică, subtil, faptul că deja l-ai judecat pe cel din fața ta.

A fost… interesant. Radu a făcut prima pauză după aproximativ un minut, stând pe scaun și dând din umeri, ca și când nu mai știa ce să spună. Provocarea lui era să vorbească timp de 10 minute. Ca prin magie însă, a avut tendința să umple „golul” cu alte cuvinte. Apoi au urmat mereu alte cuvinte, iar pauzele nu mai erau stânjenitoare, deveneau un moment de respiro pentru un om care nu se mai putea opri din vorbit. Avea tendința să completeze cu detalii tot ceea ce spunea și avea tendința să despice firul în patru, să pătrundă și mai mult în mintea lui, să exploreze diverse scenarii. La un moment dat chiar a început să râdă pentru că eu doar îl priveam și dădeam din cap, încurajându-l să vorbească în continuare. Aceea a fost clipa în care s-a prins care e farmecul exercițiului.

Partea fascinantă? La finalul celor 10 minute găsise două posibile soluții la problema lui, fără ca eu să scot vreun cuvânt și fără să îi dau vreun sfat. Își clarificase gândurile și își organizase elementele care îl duseseră într-un impas.

Când a venit rândul meu să vorbesc, scena a fost aproape identică. Obișnuit să vorbesc pe etape, ca în tenis, aruncând mingi în terenul interlocutorului, mi-am dat seama ca discuția cu voce tare era, de fapt, cu mine.

Atunci am realizat ce înseamnă noțiunea de coaching. Tot atunci am înțeles ce putere are o concluzie la care ajungi singur, fără să fii sfătuit, fără să fii judecat, fără să fii constrâns, doar împins într-o anumită direcție de o forță precum vântul, o forță pe care nu o vezi, dar pe care o simți în rezultatele concrete pe care le obții la final.

„De ce ai făcut asta?”

După primul modul al formării respective am stat și am contemplat destul de mult asupra noii „super-puteri” pe care o descoperisem. Brusc, puteam să pun întrebări bune, puteam să creez raport mai profund cu oamenii din jurul meu și devenisem, per total, un comunicator mai antrenat. Însă cum? Ce anume din toată treaba asta cu ascultatul și tăcerea funcționa? Specific, despre ce era vorba?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare, gândește-te la copilărie. Adu-ți aminte de un moment când erai mic și ai făcut năzbâtii. Care a fost primul lucru pe care l-au spus părinții tăi, bunicii tăi sau învățătoarea – atunci când ai fost prins?

„De ce ai făcut asta?” – propoziția pe care ai auzit-o, probabil, cel mai des.

  • De ce nu ți-ai făcut tema?
  • De ce nu ai spus unde pleci?
  • De ce nu ai făcut curat?
  • De ce nu ai început…?
  • De ce ai uitat?

Acest tip de întrebare a generat în versiunea ta mai tânără un sentiment de vinovăție și rușine. Te-a determinat să privești în jos și să eviți contactul vizual. Poate că ți-a făcut buzele să tremure ușor și poate că te-a făcut să plângi. Cele mai importante două cuvinte din propoziția auzită de cei mai mulți dintre noi este „De ce”. Așadar, ori de câte ori cineva ne întreabă folosind formula asta, generează automat o poziție internă defensivă, tocmai pentru că ne face să ne simțim provocați, învinuiți sau acuzați de ceva.

Evident, strategia evitării lui „de ce” ar trebui aplicată în primul rând în relația cu copiii. Prin calibrarea unui posibil răspuns emoțional putem încuraja discuțiile, putem găsi înțelegere și putem lucra împreună pentru o rezolvare. Copiii nu s-ar mai închide în ei, ar avea mai mult curaj și s-ar simți mai puțin judecați. Cine știe, poate că ar deveni adulți mai buni, mai funcționali și mai puțin traumatizați decât în cazul în care ar fi mustrați cu „de ce” la fiecare pas.

Evitarea lui „de ce” funcționează și cu adulții pentru că mărește nivelul de încredere și pune bazele unei relații personale sau profesionale mai deschise și transparente. Nimeni nu vrea să se simtă judecat și toată lumea vrea să se simtă bine. Mergem acolo unde ne simțim înțeleși. În plus, relațiile extraordinare cu cei din jurul nostru nu au cum să aducă nimic rău, iar scoaterea lui „de ce” din ecuație ajută în direcția asta – spun din experiență proprie.

În final, uite câteva alternative pentru cuvintele „de ce”.

  • Am observat că… și speram că putem vorbi puțin despre…
  • Înțeleg că… și speram să rezolvăm…
  • Am putea vorbi un moment despre… și despre motivul pentru care…?
  • Am observat că… ai nevoie de ajutor cu…?

Esența este să transformăm întrebarea din ceva ce ar putea fi perceput ca o acuzație în ceva ce exprimă interes și dorința de a ajuta. Esența este să nu declanșăm acel sentiment de vinovăție și rușine care este programat, pentru cei mai mulți dintre noi, în cuvintele „de ce”.

Esența este să nu scurtcircuităm comunicarea în maniera asta, fără să ne dăm seama, ci să alegem cu atenție cuvintele. Pentru relații mai bune, mai transparente, mai autentice.

 



Adaugă un comentariu

idei, principii, strategii, gânduri