Societatea a început o transformare liniară odată cu apariția tranzistorilor și invenția procesoarelor care au amplificat puternic dezvoltarea tehnologiei. Însă pe măsură ce timpul a trecut, evoluția a început să fie exponențială, aproape brutală. Puterea de calcul a crescut atât de mult încât întreaga planetă a început să fie dirijată cu precizie de algoritmi, precum o orchestră virtuală extrem de bine sincronizată. Iar apariția inteligenței artificiale a fost următorul pas în încercarea omului de a atinge următorul nivel de confort și automatizare. Tocmai de aceea propun un scurt exercițiu de imaginație. Cât de mult poate evolua inteligența artificială și cum va percepe ea, ca o entitate separată, existența? Va căuta un sens?
Încep prin a spune că există un „motor” primordial în esența umanității.
Elementul fundamental care ne împinge să trăim, să agonisim, să construim, să acumulăm, este teama de moarte. Faptul că suntem efemeri, ființe fragile într-un univers pe care ne străduim să îl înțelegem, faptul că în 99,99% din istoria noastră am trăit în frig, mizerie, întuneric și foamete, toate astea ne-au imprimat în ADN o serie de mecanisme înnăscute care ne ghidează insesizabil spre supraviețuire1.
Tot ceea ce facem, la un nivel fundamental, este o încercare perpetuă de a amâna moartea. Consumăm hrană pentru a ne mai cumpăra un dram timp pe planetă. Investim pentru a acumula, tot dintr-o teamă de finalitatea percepută ca fiind absolută. Călătorim și căutăm experiențe ce ne cresc pulsul într-o încercare de a îndesa cât mai multe amintiri în caseta de amintiri a minții, știind că orice aproape moment poate fi ultimul. Apoi ne transmitem mai departe genele într-o încercare de a lăsa o mică parte din noi pe planetă.
Desigur că nu toată lumea funcționează strict cu acest „motor”, el fiind un nivel de bază, punctul din care am pornit ca umanitate și locul în care încă se află cei mai mulți oameni. Nu intru în nivelurile superioare pentru că nu acesta este subiectul.
O copie fidelă
Mai departe, inteligența artificială este o copie precisă a omului. Învățarea automată (machine learning) funcționează tot pe modelul cele mai avansate specii de pe planetă. Roboții „învață” exact așa cum facem și noi, oamenii: prin repetiție, prin experiment, prin eșec și prin succes. E un ciclu, o buclă care funcționează cu precizie elvețiană. Iar când vine vorba de crearea unui substrat care să poată gestiona un nivel ridicat de inteligență artificială, specia noastră s-a îndreptat tot spre ceva ce există deja – creierul uman, această enigmă fantastică.
Sunt multe echipe la nivel internațional care încearcă să replice mintea umană prin hardware, căutând să copieze modelul inteligenței noastre2Recomand cărțile lui Ray Kurzweil pe domeniul acesta, inclusiv studierea conceptului de „singularitate”[.efn_note]. Am să presupun că nu este imposibilă această epopee, tocmai pentru că istoria ne-a învățat contrariul – multe lucruri pe care umanitatea le-a considerat de neatins s-au dovedit a fi inventate în cele din urmă. Am să presupun, așadar, că vom reuși la un moment dat să construim un creier artificial care să îl depășească inclusiv pe al nostru în număr de neuroni și conexiuni, deci vom putea discuta de o inteligență capabilă de ceva similar conștiinței umane.
Am spus deja că tot ceea ce înseamnă construire de roboți și inteligență artificială este un proces care replică modul în care funcționează mintea umană. Însă cea mai mare temere a umanității este tocmai un robot care poate deveni conștient, un robot care poate să nu se mai supună „comenzilor” creatorului său.
Ce se va întâmpla? Cum va arăta?
Este un exercițiu de imaginație interesant, tocmai pentru că nu întreb cum va arăta societatea într-o lume în care nu vor mai exista joburi. Nu întreb cum se va transforma societatea.
Nu mă refer la asta.
Incomprehensibil
Întrebarea mea este strict despre care va fi „motorul” unui robot construit după chipul și asemănarea noastră, tocmai pentru că nu avem altă matriță. Va avea conștiință un robot de o inteligență asemănătoare cu cea umană, sau chiar mai dezvoltată? Ce sens interior va avea el? Ce îl va mâna mai departe în acest univers efemer?
Pe noi, aceste ființe imperfecte din materie organică, ne împinge înainte propria mortalitate, ceasul care ticăie ușor, constant, cu o precizie incredibilă, la pachet cu propria noastră conștientizare. Știind că vom muri, știind că resursele sunt finite, știind că mereu trebuie să fim atenți la următorul pas, asta ne propulsează cu velocitate înainte.
Dar va avea acest robot ipotetic o busolă morală, emoțională, spirituală?
Va avea obiective?
Va căuta să definească un sens existențial?
Și va simți… mortalitatea?
- Pe subiectul acesta recomand cu tărie cartea lui Richard Dawkins, The Selfish Gene
