Alergasem 43 kilometri după ce trecusem granița peste podul de la Vidin și ne oprisem pe marginea drumului european pentru o pauză de hidratare. Mă accidentasem cu doar un kilometru în urmă, genunchiul stâng îmi punea probleme din pricina suprasolicitării și atunci am auzit prima dată cuvintele: „Poți să te oprești aici, te poți urca în mașină. Nu e nevoie să mergi până la capăt”. Era octombrie 2015 și mă aflam într-o cursă de alergare de 102 kilometri în care trebuia să alerg din Vidin până în fața Spitalului Județean de Urgență din Craiova.
Eram într-o perioadă în care îmi împingeam corpul peste limite destul de frecvent, iar anul acela alergasem deja patru ultra-maratoane, urmând să închei cu unul dintre obiectele mele cele mai îndrăznețe – acela de a cuceri pragul de 100 kilometri. Cu câteva luni în urma acelui moment, îl cunoscusem la o cursă din Cipru pe un australian de 72 de ani care alerga cot la cot cu mine într-un ultra-maraton de 80 de kilometri pe munte, în puternicul soare al Mediteranei.
Visam de foarte mult timp la această cifră rotundă, dar când el mi-a povestit că alergase cu câțiva ani în urmă 100 de kilometri pe o buclă de doar un kilometru, mi-am spus că trebuie să fac și eu asta. Eram „hooked”.
E greu de descris în cuvinte explozia de gânduri, emoții și endorfine de care te lovești într-o cursă de anduranță. Îți dai jos toate măștile și ești doar cu tine, nu există scurtături. Te transformă la un nivel fundamental procesul prin care dobori, rând pe rând, limitele fizice și barierele minții.
La final de 2015 decisesem, într-un timp extrem de scurt, să dau startul unei provocări. În decurs de 5 zile am făcut toate aranjamentele pentru a pleca spre Bulgaria ca să alerg 102 kilometri spre Spitalul Județean de Urgență din Craiova. În primă fază a fost o decizie extrem de rațională. Mă obișnuisem să strâng fonduri pentru diverse cauze în câteva curse precedente, așa că ideea a venit natural.
Urma să alerg alături de fratele meu și de încă un prieten, dar urma să strângem și fonduri pentru o cauză nobilă. Urma să strângem bani pentru secția de neonatologie a celui mai mare spital din zona Olteniei. Am făcut publică postarea pe social media și am ajuns inclusiv la știri. Nu ne așteptam la reacția asta din partea oamenilor, dovedindu-se a fi impactantă.
În dimineața cursei am plecat în jur de ora 2:15 spre Bulgaria, încadrându-ne aproximativ în orarul planificat. Urma să plecam la 4:00 și aveam să ajungem în fața spitalului 11-13 ore mai târziu. Nici unul dintre noi nu știam cum vor reacționa corpurile noastre.
Întorcându-mă la acel moment de la kilometrul 43, are o semnificație extrem de importantă pentru mine. Aceea a fost clipa în care mi s-a propus să renunț pentru că mă accidentasem. E ceea ce ar fi făcut orice om normal la cap care ține la tine.
Te îndeamnă să îți protejezi sănătatea și să îți curmi suferința.
Epifania
Nu îmi amintesc exact ce am răspuns, știu doar că am continuat să merg, lăsându-i pe toți în urmă. Aveam nevoie să fiu doar eu cu mine și să procesez ceea ce se întâmpla cu corpul meu. Problema genunchiului stâng era o reminiscență veche de aproximativ doi ani și nu mai apăruse de foarte mult timp.
Nu mă așteptam să se întâmple atunci, acolo, într-un moment atât de important.
Eram antrenat, eram într-o formă excepțională, dar eram distrus psihic. Durerea era înfiorătoare și mai aveam de alergat aproape 60 de kilometri. Mă aflam într-un moment de cumpănă, în fața unei provocări care avea să mă îngenuncheze sau în fața căreia puteam să ies învingător.
Am continuat să merg, târând după mine piciorul stâng, gândidu-mă la oamenii care urmau să ne aștepte în fața spitalului. Apoi am început să alerg ușor și să mă forțez, gândidu-mă la promisiunea pe care o făcusem – aceea de a termina cursa și de a pune umărul la strângerea de fonduri.
În momentul acela am realizat pentru prima dată în viața mea cât de importantă este o misiune care merge dincolo de realizarea personală și obiectele proprii. Am învățat, prin durere, pe pielea mea, cât de puternică este influența oamenilor din jurul nostru în disciplina de sine. Am interiorizat puterea unei cauze mai mari decât mine și am continuat să alerg… pentru misiune.
Peste două grame de antiiinflamator mai târziu ne apropiam de intrarea în oraș și atunci am văzut un grup de vreo 20 de alergători care veneau spre noi, membri ai clubului local. A fost un moment magic, pentru că tot acel sprijin a venit ca un plus ce m-a făcut să uit de durerea prin care treceam.
Am ajuns cu toții la finish aproape 15 ore mai târziu, iar proiectul la care visasem atât de mult fusese finalizat. Strânsesem fonduri pentru spital și depășisem pragul de 100 kilometri.
A fost… incredibil.
Filosofia din spate
O mare parte din disciplina de sine vine din presiunea socială. Acesta e modul prin care oamenii din armată pot deveni foarte disciplinați, în special în forțele speciale. Nu vor să-și țină echipa pe loc, așa că trebuie să facă tot posibilul pentru a reuși în cadrul antrenamentelor și misiunilor. Loialitatea față de coechipieri îi menține la un standard mai înalt. Loialitatea față de țara lor sau față de anumite principii le poate oferi, de asemenea, un impuls de autodisciplină. Lucrează, cu alte cuvinte, pentru o cauză mai mare decât ei.
Dacă își pierd credința în această cauză, autodisciplina lor suferă.
Același lucru este valabil și pentru lucrul la proiecte de echipă în companii. Oamenii pot deveni mai disciplinați dacă le pasă de echipa lor și nu vor să-și țină colegii în loc. Presiunea socială îi încurajează să lucreze mai mult.
Pentru alte persoane, disciplina vine din susținerea unei familii căreia îi sunt loiali. Nu vor să-și dezamăgească familia, așa că fac ceea ce trebuie făcut. Dacă se simt deconectați de familie, din nou, autodisciplina suferă.
Motivația e un subiect extrem de vag și depășit, tocmai pentru că implică o profunzime cuprinzătoare și multe intricații. Iar acest unghi social din care putem privi lucrurile e unul extrem de subestimat. Cei mai mulți oameni se consideră ca fiind ei vs. restul lumii, dar asta nu funcționează niciodată. În realitate, e mult mai ușor să ne disciplinăm și să acționăm atunci când avem un motiv social pentru a reuși. Iar cu o presiune socială decentă, pur și simplu nu vom renunța. Oamenii nu ne vor lăsa să renunțăm. Pentru că atunci când ne vom afla într-un moment dificil, vom primi „pep talk-ul” potrivit.
Concluzia?
O cauză, o misiune mai mare decât noi ne poate ridica într-un mod neașteptat atunci când ne lovim de obstacole și ne aflăm în momente de cumpănă.
