idei, principii, strategii, gânduri

Realitate vs. Așteptări

R

E 12 septembrie 2020 la momentul scrierii acestui text. Parcurgând pe jos traseul francez al Camino de Santiago am observat că există o diferență enormă între realitate și așteptări — modul în care vizualizez ziua în funcție de ceea ce urmează în etapa respectivă. În fiecare zi, eu și soția mea avem de străbătut o distanță care variază între 18 și 29 kilometri, cu o medie de 25. 

Distanța dictează mereu ora de trezire, care variază între 5:30 și 6:30 — pentru a parcurge o distanță mai mare dimineața, nu în bătaia puternică a soarelui spaniol. Invariabil, oboseala se simte mai mult sau mai puțin, iar uneori apar diverse așteptări.

Am observat că atunci când avem de străbătut 28 de kilometri, de exemplu, momentul ajungerii la destinație e mai departe în mintea mea. Practic, așteptarea de a ajunge la final, să savurez un prânz delicios, să fac un duș și să mă odihnesc puțin înainte de a mă apuca de treabă e mai departe pe „timeline-ul” minții mele. Asta îmi dă un anumit nivel de confort.

Când avem de străbătut, să zicem, 18 kilometri, mă uit mai frecvent pe Google Maps să văd cât mai e până la destinație. Sunt mai „nerăbdător” pentru că momentul ajungerii la destinație e mai aproape. Paradoxal, distanța pare mai mare sau „timpul trece mai greu” atunci când am așteptarea de a ajunge la destinație rapid.

Unghiul din care privesc lucrurile se rezumă la așteptări.

Când avem de parcurs o distanță mare, nu am așteptări. Îmi pun o carte audio, un podcast, intru într-o conversație telefonică și merg mai departe. Uneori mă afund foarte adânc în materialul pe care îl ascult. Alteori sunt absorbit în conversație sau în ședință. Accept că „am de mers mai mult”. 

I take my time.

În mintea mea, supraestimez distanța.

Când avem de parcurs o distanță scurtă, am așteptări. Mă gândesc mai mult la ce voi face cu timpul extra din ziua aceea — pentru că atunci când ai 30 de zile în care mergi zilnic pe jos distanțe lungi îți planifici ziua în jumătăți de zile, practic ceea ce rămâne după etapa de trekking. 

Așteptările fixe sunt într-un antagonism perfect cu ambiguitatea care definește viața

Cu toții avem așteptări în ceea ce privește viața noastră. Pentru unii dintre noi, e menținerea unor așteptări fixe sau puțin flexibile despre cum ar trebui să arate relațiile cu partenerul de viață, apoi copii, familie, prieteni. Pentru alții, este despre a urma un anumit drum în viață sau de a planifica o nuntă formidabilă, sau poate o vacanță mișto. Sau poate despre a cumpăra o mașină sport până la 30 de ani. 

Aș putea continua lista mult și bine.

Problema cu modul acesta de gândire este că așteptările mai mari nu echivalează cu niveluri mai mari de fericire, recunoștință sau performanță. Așteptările fixe sunt într-un antagonism perfect cu ambiguitatea care definește viața. Să te aștepți că lucrurile se vor derula într-o anumită manieră înseamnă să nu accepți „materialul” din care este creată viața. E imposibil să elimini toată ambiguitatea din jurul tău, oricât ai încerca.

Paradoxul confortului

Cu cât lucrezi mai mult la a elimina nesiguranța și ambiguitatea, factorul necunoscut din viață, cu atât zona în care te simți confortabil devine mai mică. Adevăratul confort îl găsești prin îmbrățișarea disconfortului, nu prin a pune un scut între tine și ambiguitate.

Cu cât ai o plajă mai mare de scenarii pentru care te-ai antrenat să le gestionezi, cu atât lucrurile se derulează mai bine. Nu, așteptările nu sunt periculoase prin natura lor. Însă își schimbă natura în ceva negativ atunci când rămânem fixați pe un singur rezultat — asupra căruia, din păcate, avem foarte puțin control sau chiar deloc. Contrar opiniei populare în dezvoltarea personală — vizualizarea pozitivă a viitorului — să îți setezi așteptări imense și să rămâi fixat pe un „best case scenario” nu e o strategie în sine, ci o rețetă pentru eșec.

La un moment dat va apărea ceva asupra căruia nu ai control.

“Who then is invincible? The one who cannot be upset by anything outside their reasoned choice.” – Epictetus

La polul opus, a contempla un set larg de potențiale rezultate — inclusiv cele nefavorabile sau puțin probabile — e o tehnică mult mai eficientă care vine din filosofia stoică (numită și premeditatio malorum). Atenție, e o diferența imensă între a privi potențialele rezultate negative din unghiul acesta față de unghiul fricii. 

Sunt două lucruri diferite.

Pe de-o parte poți analiza potențialul set de rezultate negative dintr-o poziție de putere, iar pe de altă parte poți analiza scenarii diverse care nu s-ar desfășura așa cum ți-ai promis, însă dintr-un unghi al temerii.

Secretul e că tu alegi, iar uneori uiți că sunt două lucruri diferite.

Singura așteptare care merită atenție

Dacă aș scrie cod pentru un robot care să se descurce în lumea reală, nu l-aș programa pentru 1 milion de situații diferite. L-aș programa în așa fel încât să învețe din fiecare experiență și să devină mai bun. Nu aș avea cum să codez un robot pentru numărul infinit de situații de care s-ar lovi. L-aș construi să se descurce singur. Să fie autonom. Să persevereze până reușește. Să fie resourceful, indiferent de circumstanțe sau obstacole.

Singura așteptare sănătoasă care merită să existe în viața omului e așteptarea că va depune tot efortul care îi stă în putință pentru a rezolva o problemă sau pentru a trece de un obstacol.

Noi, oamenii, ar trebui să profităm de oportunități pentru a acționa în concordanță cu setul nostru de valori și principii. Pentru a crea momentum. Așteptările trebuie să fie legate de noi, pentru că acțiunile și gândurile noastre sunt singurele pe care le putem controla complet.

“Just as nature takes every obstacle, every impediment, and works around it – turns it to its purposes, incorporates it into itself – so, too, a rational being can turn each setback into raw material and use it to achieve its goal.” – Marcus Aurelius

Din ce perspectivă privești negocierea între realitate și așteptări?

Să proiectezi așteptări fixe înseamnă să ai multe dezamăgiri. Foarte rar se întâmplă ca viața să se întâmple pe cărarea imaginară pe care o proiectăm în mintea noastră. Da, de multe ori șansele sunt mari să se întâmple. Însă un reset e întotdeauna excelent. 

  • În ceea ce privește obstacolele — e bine să îți amintești mereu că, orice s-ar întâmpla, vei găsi o cale. Vei persevera.
  • În ceea ce privește victoriile — le vei aprecia mai mult, pentru că distanța dintre „zero așteptări” și obiectivul atins e mult mai mare ca distanța dintre „așteptări mari” și obiectivul atins.

Investește în tine. Dezvoltă-te ca și persoană. Înțelege natura umană. Pregătește-te să gestionezi o gamă largă de potențiale rezultate, dezvoltă încredere în abilitatea asta de resoursefulness și limitează așteptările asupra lucrurilor pe care nu le poți controla. Astfel, dezarmezi circumstanțele exterioare din a te prinde cu garda jos.

Realitatea în care trăim „premiază” reziliența și perseverența. În negocierea dintre realitate și așteptări, singura ta așteptare ar trebui să fie perseverența ta, alături de tot arsenalul de abilități, mentalități, cunoștințe, obiceiuri — la care ar trebui să lucrezi constant.

E un război intern, în mintea ta.

Iar „armele”, în momentul în care începi lupta, sunt arsenalul tău de abilități, mentalități, principii, valori, cunoștințe și obiceiuri.

Ele îți vor dicta eșecul sau succesul.

Și ghici ce?

Toate sunt în controlul tău.

Tu ești responsabil.



1 comentariu

idei, principii, strategii, gânduri