Dacă nivelul meu de stres ar porni de la verde (aproape de zero) pe o linie imaginară și ar ajunge la roșu (maximul), eu îmi dau seama că mă aflu în zona unui portocaliu închis atunci când am o migrenă puternică în timpul zilei. Mi se întâmplă foarte rar, dar e un semn că trebuie să mă temperez. Mergând pe ideea asta, oricât de plăcută este senzația de a atinge obiectiv după obiectiv într-o stare de entuziasm, e întotdeauna important să acel interval de siguranță care oferă sustenabilitate.
Ideea de a păstra un echilibru chiar și atunci când totul merge excelent nu e nouă, e spusă în altă formă inclusiv în religiile planetei. Cu alte cuvinte, varianta „all in” e foarte atrăgătoare, în special când ambiția e mare, dar câștigurile mici și perserverența vor bate întotdeauna câștigurile mari, dar rare.
- Oamenii bogați pot da faliment în căutarea de și mai multă avere.
- Oamenii care iubesc sportul se pot accidenta urmărind recorduri personale.
- Oamenii productivi pot deveni ineficienți când se înhamă la prea multe proiecte.
Cu alte cuvinte, ambiția ne poate distruge poziția de avantaj pe care o avem. Orice activitate devine toxică atunci când devine un exces și capturează timpul ce ar trebui dedicat altor arii importante ale vieții. Orice aventură devine dușmanul nostru atunci când pierdem echilibrul.
Ambiția devine toxică atunci când „mai mult” e singurul obiectiv din agendă.
Care sunt semnele concrete?
1. Anxietatea și/sau stresul domină peisajul
A trăi o viață legată de ambiție este, în mod ironic, o modalitate de a ne elibera de ghearele nesiguranței și vulnerabilității. Ne oferă iluzia control. Ambiția devine apetisantă și, într-un fel, e firesc să o folosim pentru a hrăni anxietatea și stresul care apar în cursul normal al vieții, la pachet cu incertitudinea, confuzia și, uneori, lipsa palpabilă de direcție.
Dar asta nu înseamnă că nu putem lua uneori piciorul de pe pedala de accelerație. Asta nu înseamnă că nu putem căuta alte metode de a hrăni jocul intern al minții și punctele sale slabe.
2. Viteza e modul „default”
Ambiția e propulsată de muncă. Efortul funcționează ca un combustibil care nu e niciodată suficient. Iar când nu există prea multe pauze, normalul se transformă într-un ritm din ce în ce mai ridicat al vieții.
Viteza ne duce în punctul în care ajungem să evităm oamenii, locurile și situațiile care par prea lente, calme sau echilibrate – pentru că par „slabe” sau neinteresante. Dacă ne grăbim mereu și simțim că rezultatele apar prea încet, trăim într-o stare toxică, perpetuă de nerăbdare. Soluția e să reușim să micșorăm viteza chiar dacă inerția e puternică.
În definitiv, problema cu viteza este că nu e sustenabilă, iar epuizarea e foarte probabilă.
3. Destinația, mai importantă decât traseul
Hiper-concentrarea pe rezultate, cu prețul experiențelor în sine, duce la o totală lipsă de împlinire personală și profesională. Am trăit asta pe pielea mea. Și sunt șanse mari ca și oamenii apropiați să fie afectați de astfel de decizii în care destinația are o valoare mai mare decât călătoria în sine. Cu alte cuvinte, dacă uităm să trăim momentul prezent și suntem mereu cu ochii pe finalitate, acesta e un semn clar că ambiția ne conduce, nu noi suntem în control.
În final, temperarea ambiției nu e un îndemn spre a ne scădea ștacheta și spre a ne micșora magnitudinea visurilor și obiectivelor, nicidecum. E realitatea din teren, o lecție învățată într-un moment de inflexiune.
Pe scara aceea imaginară a stresului, tensiunii și energiei consumate, e mai bine să rămânem între culorile galben și portocaliu1, cu retrageri conștiente și constante spre verde. Culoarea roșu e incredibil de atrăgătoare, iar pericolul apare tocmai prin faptul că la început oferă beneficii formidabile. Ne ajutăm să spargem obstacole și să cucerim teren rapid.
În timp, însă, devine devastatoare pentru corp, minte și oamenii din jurul nostru.
