Cu toții ne gândim la noi înșine ca fiind gânditori independenți care raționează pe baza faptelor și a dovezilor, însă adevărul rece este că mintea justifică și explică totul, în cea mai mare parte a timpului, în funcție de modul în care jonglează hormonii și neurotransmițătorii1. Cu alte cuvinte, nu suntem atât de raționali precum am crede.
Mintea noastră este extrem de defectuoasă. Uite câteva noțiuni și idei asupra cărora poți contempla, însoțite de referințe unde poți explora substraturile informațiilor. Apoi urmează câteva posibile rezolvări.
- Memoria este extrem de inconstantă și nu prezintă siguranță2, în special când vine vorba despre a ne aminti cum ne-am simțit la un anumit moment dat sau într-un anumit loc. Abilitatea noastră de a prezice gândurile și emoțiile în viitor e chiar mai slabă de atât.
- Ne supraestimăm în cea mai mare parte a timpului. De fapt, ca regulă generală, cu cât suntem mai slabi la un anumit lucru (ca și abilitate sau cunoștințe), cu atât credem că suntem mai buni. Pe aceeași notă, cu cât suntem mai buni la un anumit lucru, cu atât credem că stăm mai rău la acel capitol3. Efectul se numește Dunning-Kruger4.
- Dovezile contradictorii ne pot face deseori să fim mai siguri de poziția noastră decât să ne inspire să ne punem la îndoială propriile convingeri. Conceptul se numește Backfire Effect5 și încă nu e înțeles suficient. În plus, atenția noastră se concentrează doar pe lucruri care aderă deja la convingerile noastre preexistente. Acesta este motivul pentru care doi oameni pot urmări exact același eveniment și pot veni ulterior cu două amintiri complet contradictorii despre el (gândește-te la doi fani ai unor echipe rivale, amândoi convinși că au văzut mingea aterizând în sau în afara limitelor).
Concluzia intermediară e simplă. Cu toții suntem defectuoși. Și asta e perfect în regulă.
Cel mai important este să conștientizăm procesul. Să ne observăm punctele slabe, pentru că atunci slăbiciunile încetează să mai fie slăbiciuni. Alternativa este să rămânem sclavii mecanismelor vicioase ale propriilor minți.
Dar nu vrem asta, nu?
Ce putem face
Eliberarea de limitele propriei minți se reduce la câteva lucruri.
- Nu ține cu dinții de opiniile tale. Cu excepția cazului în care ești expert într-un anumit domeniu, există șansa ca intuițiile și presupunerile tale să fie perfect greșite. Simplul act de a-ți spune ție (și celorlalți) înainte de a vorbi că „S-ar putea să greșesc” pune mintea într-o poziție de deschidere și curiozitate. Implică abilitatea de a învăța și de a avea o legătură mai strânsă cu realitatea înconjurătoare. Implică opusul rigidității oferite de situația în care bați cu pumnul în masă pentru a-ți demonstra fermitatea opiniei.
- Nu te mai lua atât de mult în serios. Cele mai multe gânduri și comportamente sunt simple reacții ale diverselor emoții. Și știm că emoțiile sunt deseori greșite sau inutile. Cu alte cuvinte, oferă-ți timp de răgaz înainte de a reacționa și cântărește tot amalgamul de gânduri la rece, nu la cald. Nu lăsa deciziile și percepția situației de moment pe mâinile amigdalei6.
- Învață care sunt pattern-urile după care funcționezi. Personal, tind să devin iritat și defensiv atunci când sunt stresat. Când sunt trist, tind să văd partea goală a paharului. Fiecare om are reacții tipice în funcție de modul în care se simte. Ce te mișcă pe tine? Unde se duce mintea ta atunci când te simți furios? Sau trist? Vinovat? Anxios? Învață să îți observi mecanismele de „coping” ori de câte ori fugi de înfruntarea propriilor emoții. Eu tind să merg într-o extremă (deseori lucrez prea mult) atunci când fug de o anumită stare.
- Recunoaște problemele pe care le creezi singur. O mare slăbiciune a mea este că mă subestimez pe foarte multe planuri. Cunoscând anumite domenii extrem de bine, știu cât de mult mai am de învățat, dar tind să nu văd că adesea mă încadrez într-o percentilă foarte mică și specializată pe scara abilităților. Mentalitatea mea „învață constant” funcționează ca o slăbiciune într-o lume dominată de Dunning-Kruger.
- Fii realist. Nu e vorba despre a șterge definitiv reacțiile psihologice defectuoase. Totul se reduce la a le înțelege pentru a ne putea ajusta tiparele de gândire și comportamentele. Așa cum avem activități și abilități unde suntem mai buni, așa avem și emoții pe care le gestionăm mai bine ca pe altele. Unii oameni stau prost cu fericirea, dar își pot gestiona furia perfect. Alții au probleme cu furia, dar plusează pe fericirea și satisfacția personală. Alți oameni nu alunecă spre depresie niciodată, dar simt vinovăție. La polul opus, există și oameni depresivi care gestionează excelent vinovăția. Care sunt emoțiile tale puternice și care sunt cele slabe? La care emoții răspunzi slab? De unde vin cele mai mari prejudecăți ale tale? Cum le poți transforma și observa mai bine?
Totul e ușor în teorie.
Provocarea este să ne luăm pauze conștiente (în momentele cheie) în care să ne observăm mintea și apoi să facem ajustări constant.
- Neurotransmițătorii, sau mediatorii chimici, sunt substanțe chimice ce fac parte din sistemul nervos și prin intermediul cărora se face transmiterea, modularea și amplificarea impulsurilor nervoase în sinapse (zonele de contact dintre doi neuroni)
- Lacy, J. W., & Stark, C. (2013). The neuroscience of memory: implications for the courtroom. Nature reviews. Neuroscience, 14(9), 649–658. https://doi.org/10.1038/nrn3563
- Dunning, D., Johnson, K., Ehrlinger, J., & Kruger, J. (2003). Why People Fail to Recognize Their Own Incompetence. Current Directions in Psychological Science, 12(3), 83–87. https://doi.org/10.1111/1467-8721.01235
- Efectul Dunning-Kruger este o eroare de apreciere în care persoane incompetente apreciază eronat competența lor ca fiind mult mai mare decât în realitate. Este vorba de oamenii care nu pot aprecia nivelul pe care să află pentru că… nu sunt la un nivel mai sus. Ca să îți poți aprecia competenta, trebuie să ai un nivel minim de competență.
- Swire-Thompson, B., DeGutis, J., & Lazer, D. (2020). Searching for the Backfire Effect: Measurement and Design Considerations. Journal of applied research in memory and cognition, 9(3), 286–299. https://doi.org/10.1016/j.jarmac.2020.06.006
- Gupta, R., Koscik, T. R., Bechara, A., & Tranel, D. (2011). The amygdala and decision-making. Neuropsychologia, 49(4), 760–766. https://doi.org/10.1016/j.neuropsychologia.2010.09.029
