Se spune că omul și-a început călătoria pe această planetă în comunități mici de vânători și culegători. Se mai spune că toți membrii trebuiau să fie pe aceeași lungime de undă, date fiind riscurile din natură și posibilitatea de a muri oricând. Așadar, deciziile se luau „în unanimitate”, neexistând mult loc de dezbatere. Dacă un membru al grupului nu era de acord cu o decizie trebuia, cumva, să își schimbe părerea. Pentru că nu ar fi supraviețuit singur în natură.
Se mai spune că aceeași rețetă s-a aplicat inclusiv în cazul primelor așezări de fermieri în momentul în care omul a decis să se așeze, domesticând ușor câteva animale și o serie de plante. Comunitățile erau mici, iar ierarhiile acestor societăți primitive erau extrem de discrepante. Primii conducători nu luaseră lecții de leadership, iar viața era extrem de dură. De fapt, viața a fost teribil de dură aproape toată istoria noastră, până când globalizarea a început să își arate colții într-un ritm mai acerb.
Unde vreau să ajung cu asta?
Un tatuaj ancestral
Teama de a fi judecat este înnăscută, tatuată puternic pe ADN-ul nostru tocmai pentru că de-a lungul istoriei nu a fost chiar cel mai inteligent lucru să ieși în evidență. Riscai să fii exilat, torturat, ucis. Riscai să devii un paria al societății în care trăiai.
Chiar dacă existau legi inclusiv în cele mai vechi civilizații pe care le cunoaștem, problema majoră consta în faptul că omul s-a bazat întotdeauna pe comunitate. Așezările umane precum sate sau orașe erau locuri în care un procent covârșitor de oameni își petreceau întreaga viața. Marii exploratori care au cucerit Americile au fost excepția. Negustorii care călătoreau pe Drumul Mătăsii au fost excepția.
Cei mai mulți oameni își duceau existența, în integralitatea ei, în micile comunități unde se nășteau. Viața lor se învârtea în jurul celorlalți membri ai satului sau orașului, iar orice eventual succes era mereu dependent de părerea celorlalți.
Deci nu era o idee prea bună pentru nimeni să vină cu idei radicale și sugestii care puteau rupe echilibrul calm al vieții de atunci. Oamenii nu puteau face asta pentru că nu exista conceptul de dezbatere (a apărut mult mai târziu, la atenieni, iar grecii erau cea mai avansată civilizație la momentul respectiv). Astfel, în special în micile comunități, greșelile făcute în public costau mult.
Puteau costa onoare, puteau costa respect, puteau costa încredere, puteau costa sânge.
O rațiune antrenată
În prezent, totul se leagă de a înțelege faptul că suntem cu toții extrem de diferiți. Cu cât societatea devine mai complexă și cu cât individualitatea omului crește, cu atât apare tendința să judecăm mai mult.
Pentru că ne observăm mai ușor diferențele. Pentru că ne observăm mai subtil preferințele. Pentru că ni se ciocnesc mai rapid așteptările. Pentru că fiecare om trăiește în propria sa realitate, în propria lume pe care i-o conturează propriile simțuri. La asta se rezumă totul. Însă nu putem rămâne captivi vechilor paradigme. Cred cu tărie că putem urca o treaptă mai sus de automatizările antice scrise în ADN-ul nostru.
Diferența dintre trecut și civilizația în care trăim acum este colosală. Și totuși ne temem de vorbitul în public, ne temem de expunere și ne temem să fim mai vocali, mai autentici tocmai pentru că avem sechele în „configurația” prin care funcționăm.
Însă rațiunea e un factor puternic în toată ecuația umanității. Dar o putem antrena. Ne putem educa și putem trece peste teama de judecată dacă înțelegem o serie de fundamente simple.
Modul în care ceilalți ne percep și interpretează acțiunile, gândurile, deciziile și comportamentele e primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem. Iar acest mod prin care suntem judecați este un rezultat al:
- propriilor lor experiențe (pe care nu le putem controla)
- propriilor lor preferințe (pe care nu le putem prevedea)
- propriilor lor așteptări (pe care nu le putem seta)
Morala?
Dacă alegerile pe care le facem nu corespund așteptărilor celorlalți, aceasta este strict preocuparea lor, nu a noastră.
