Tot ceea ce știm despre noi este informație înțeleasă printr-o utilitate publică numită „limbaj”. Identitatea noastră nu poate exista fără codificare și stocare a informației în memorie, fiind apoi tradusă printr-un sistem de comunicare verbal sau scris. În altă ordine de ei, reprezentarea exactă a cine suntem noi nu ar exista fără cuvinte. Identitatea fiecăruia dintre noi există pentru că o putem descrie public.
Să presupunem că ai o durere de cap. Dacă îi spui cuiva „mă doare capul”, cum știi că respectiva persoană știe la ce te referi prin asta? Ludwig Wittgenstein e un filosof austriac care a venit cu un exercițiu excelent de imaginație pentru a răspunde la întrebare.
Să presupunem că doi oameni au fiecare câte o cutie.
Pot vedea ceea ce au în cutie, dar nu pot vedea ce este în cutia celuilalt. Li se spune că au un măr înăuntru și ei pot cădea de acord în privința acestui lucru, dar niciunul nu poate ști cu adevărat dacă același lucru se află în cutia celuilalt.
Ceea ce este în cutia fiecăruia dintre cei doi oameni e irelevant pentru sensul public și comun al obiectului numit „măr”. Dacă cele două persoane nu arată ce se află înăuntru, acolo poate fi orice.
Acest lucru e foarte asemănător cu senzațiile pe care le avem în corp. Chiar dacă sună banal, este o perspectivă filosofică profundă: inteligența nu își are locul cu adevărat în mintea noastră. Nu există ca ceva palpabil, fiind doar rezultatul unui joc incomensurabil de elemente cu semnificații diferite.
Ne „cunoaștem” gândurile și senzațiile interioare prin intermediul limbajului, acest instrument de comunicare guvernat de reguli. Mai mult, majoritatea dintre noi considerăm că mintea este ca un teatru privat. Tindem să credem că avem o viziune exclusiv privată și subiectivă asupra lumii, informațiile provenind din simțurile noastre, iar un „eu interior” doar decide cum să interpreteze aceste date.
Dar semnificațiile sunt comune, nu deținute în exclusivitate. Și alți utilizatori ai limbii sunt obligați să aplice regulile și normele de utilizare a limbii respective.
Este posibilă existența unui limbaj 100% privat?
Răspunsul este „nu”.
Senzațiile interioare – „mărul” din cutie, pentru a folosi analogia lui Wittgenstein – sunt lipsite de sens până când sunt făcute publice. Simțul nostru de sine este încorporat într-un întreg și doar astfel poate fi înțeles. Facem parte dintr-o lume complexă, iar fiecare dintre noi e un nod într-o rețea.
Ia-ți asta ca temă de gândire.
Cât de multe știi despre tine, lucruri pe care nu le-ai putea spune în cuvinte? Câți oameni știi care înțeleg cu adevărat felul în care te simți? Și ce te face atât de sigur de asta?
Dacă nu te poți descrie fără a folosi un limbaj, nu ești atât de independent precum crezi.