Capacitatea de a fi observator, nu actor în jocul vieții, e un lucru care se poate antrena. Capacitatea de a vedea imaginea de ansamblu (sau o parte din ea), nu doar realitatea de moment, îți multiplică abilitatea de a lua decizii mai bune pe termen lung și de a găsi însemnătate mai ușor. Însă funcționează ca un bonus, nu ca un element obligatoriu. Sună foarte ciudat și abstract. Dar ai puțină răbdare.
Te naști într-o lume în care nu cunoști nimic. Nu doar că nu înțelegi nimic din ce se întâmplă, dar durează foarte mult timp până când ajungi să pricepi împrejurimile și să deosebești fețele familiare.
Ți se dă un nume, ți se spune cine ești, ți se spune în ce să crezi, ți se spune să asculți și să replici comportamentele fețelor familiare, pentru care ajungi să simți o apropiere caldă. Ți se explică cum se numesc lucrurile din jurul tău, ești pedepsit când faci ceva contrar așteptărilor și ești încurajat atunci când gângurești sunete într-o anumită ordine specifică.
Mai târziu înveți noțiunea timpului, această unealtă de orientare într-o realitate care încă are atât de multe necunoscute. Apoi mergi într-un loc unde înveți și mai multe despre acest concept numit viață.
Se numește școală.
Nu prea știi cu ce se mănâncă nimic în jurul tău și oricum nu ai de ales. Faci ce ți se spune, mai ales că nu ești capabil fizic să ai prea multă grijă de tine. Tot la școală ai în față o figură cu autoritate. Înveți ce sunt respectul, obediența și consecințele. Înveți, poate și mai bine, ce înseamnă o pedeapsă și înveți ce înseamnă competiția. Înveți că ceilalți au așteptări de la tine.
Înveți să faci semne cu semnificații specifice pe foaie, înveți faptul că mai există și alte sunete ordonate într-o anumită formulă care înseamnă același lucru ca cele pe care le vorbesc fețele familiare și figura autoritară.
Tot universul tău se rezumă la acele fețe familiare care au grijă de tine, străzile din jurul locuinței tale și poate drumurile pe care te-ai aventurat, nu așa des, în afara acestui ansamblu al realității.
Lumea ta se extinde pe măsură ce crești. Înveți numele și mai multor obiecte, înveți concepte, înveți cum să îți exprimi nemulțumirea, dar înveți și cum să îți ajustezi comportamentele pentru a te integra în ceea ce ai aflat că se numește societate.
Și mai înveți că poți vorbi singur, în mintea ta, cu tine.
Mai târziu, înveți istorie, înveți geografie, matematică, poate chiar înveți să abstractizezi mai bine. Înveți ce e imaginația, înveți ce sunt emoțiile și cum să le controlezi. Înveți cum să desenezi, înveți cum să cânți.
Anii trec și procesul de conștientizare, acest act de înțelegere a realității în care trăiești, capătă amploare. Te-ai aventurat dincolo de micul univers, acel „acvariu” în care ai crescut și în jurul căruia ți-ai petrecut cea mai mare parte a vieții. Te-ai aventurat extrem de departe în mintea ta și ai reușit să conectezi un număr imens de concepte, idei, emoții și informații.
Poți să elaborezi strategii, poți să iei decizii mai bune, dar mai important de atât, ai învățat că nu există un rol predefinit pentru nimeni din acest univers. Ai învățat că ceea ce ai absorbit în mintea ta în timp ce creșteai era doar un model rigid al realității. Ai înțeles că posibilitățile sunt infinite. Ai înțeles că totul este percepție.
Aproape ca într-un puzzle, ai conectat punctele și ai văzut o parte din imaginea de ansamblu. Brusc, nu mai vezi viața doar prin ochii tăi, așa cum o vede un actor. Poți să fii observator. Ai capacitatea de a abstractiza și de a observa că ești doar un punct într-o infinitate de puncte, un univers într-o infinitate de universuri.
La fel ca toți ceilalți.
Un pește într-un acvariu.
