Motivul pentru care iubesc sportul de anduranță este simplu. Mi-a schimbat viața la 180°. În direcția asta sunt două momente cheie pe care mi le amintesc ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Primul moment este unul de renunțare, un moment în care am căzut pradă scuzelor pe care le inventasem în fața obstacolelor. Al doilea este despre clipa în care s-a umplut paharul, dezgustat de gândul unei alte posibile dezamăgiri.
Era noiembrie 2012 și decisesem să alerg 10 kilometri fără oprire. Eram un simplu student la medicină care citise un jurnal online de antrenament pentru maraton și care își dorea să canalizeze undeva acea doză de energie, acea sclipire de motivație pe care o căpătase. Era ceva diferit față de viața monotonă de la facultate.
Am renunțat după două săptămâni, la primul antrenament de 4 kilometri, într-o seară extrem de friguroasă. Mă antrenam târziu pentru că atunci aveam timp, iar la momentul acela încă mai existau câini fără stăpân pe străzile din apropierea locuinței mele. Având în vedere că ar fi trebuit să mă antrenez pe o buclă de 500 metri (pentru a fi în siguranță), am renunțat, îmbrățișând calea ușoară.
Am fost dezamăgit.
Acesta a fost primul moment, unul cheie, de renunțare.
Două luni mai târziu, în timpul sesiunii de la medicină, începusem să alerg din nou pentru a ține în frâu stresul. Într-un moment de entuziasm, după un antrenament scurt, pentru că nu alergam mai mult de 2 kilometri, am ajuns acasă și am căutat pe Google: „semimaraton București”.
Acela a fost factorul declanșator.
Mi-am spus atunci că o cursă de alergare de 21,1 kilometri era o provocare imensă și ar fi putut să mă ajute cumva. Nu știam cum, dar ceva mă împingea să mă înscriu. Student fiind, nu am avut bani pe card să mă înscriu imediat, așa că am făcut un nou plan de antrenament, pe o distanță mai mult decât dublă de data asta, și am început să alerg. Aveam un obiectiv și o nouă dezamăgire ieșea din ecuație.
Prima dată când am spart bariera aceea psihologică de 4 kilometri, aproape am dublat distanța. M-am oprit după 7,2 kilometri. Însă marele moment, care mi-a crescut stima de sine și mi-a dat încredere, nu a fost acesta.
Într-o marți oarecare, în luna martie a anului 2013, aveam un antrenament pe care nu am avut fizic timp să îl fac în timpul zilei. Începusem să lucrez.
Îmi terminasem treaba în jur de ora 22:30 și afară ploua destul de tare. Nu știam ce să fac. Ora târzie ar fi fost o scuză bună. Și ploaia ar fi fost o scuză bună. Și frigul.
Și întotdeauna există clasicul „mâine”.
Dar nu.
Ceva m-a împins să îmi fac acel antrenament. M-am echipat, am ieșit afară, am început să alerg, am strâns din dinți și am bifat numărul de kilometri din calendar. Momentul acela banal, simplu și deloc special pentru oricine aude povestea, a fost „game changer” pentru mine.
Nu am ratat absolut niciun antrenament după aceea.
Aveam un entuziasm formidabil pentru că avusesem un câștig personal pentru care muncisem și nu renunțasem. Descifrasem „codul” spre acea senzație fantastică de satisfacție după atingerea unui obiectiv.
Rețeta?
Renunțarea la scuze. Îmbrățișarea inconfortului temporar pentru amintirea eternă a unui obiectiv atins cu succes.
Finalitatea?
Am terminat acel semimaraton pentru care mă antrenam cu un timp care a rămas în topul personal mulți ani ulterior.
Justificarea inacțiunii
Oamenii pot să inventeze orice fel scuze pentru a nu acționa, iar scuzele par întotdeauna valide. Diferența dintre cei care acționează și cei care nu acționează nu constă în a aborda acele scuze valide.
Nu.
Niciodată nu e momentul potrivit. Niciodată nu sunt suficienți bani. Niciodată nu e timp suficient. Niciodată nu e energie suficientă. Niciodată nu e sprijin suficient din partea celorlalți.
Mereu pare că lipsește ceva.
Modul prin care oamenii acționează, în loc să inventeze scuze, are o dinamică ușor de înțeles. Decid că nu trebuie să mai alimenteze scuzele. Realizează faptul că, atât timp cât sunt dispuși să alimenteze procesul de inventare a unei serii întregi de motive pentru care să nu acționeze, întotdeauna va exista „combustibil”.
Întotdeauna vor exista și mai multe scuze.
Oamenii nu acționează când au mai mult timp, când fac mai mulți bani, când e momentul potrivit, când ideea e extraordinară, când au sprijin sau când se aliniază stelele. Acționează atunci când înțeleg faptul că scuzele sunt o infinitate, dar acțiunea e una singură și timpul e limitat.
În final, nici măcar nu trebuie să eliminăm definitiv scuzele.
Trebuie doar să înclinăm balanța suficient de mult încât să nu mai existe „frecare” între acțiune și motivele pentru care să nu începem.
Cum facem asta?
Prin a înfometa dinamica scuzelor. Prin a opri atenția pe care le-o dedicăm. Prin a trimite toată acea energie spre creație, spre acțiune și spre primul pas.
