Era o dimineață friguroasă de februarie, însă îmi promisesem că aveam să urc pe cel mai înalt vârf al insulei Miyajima înainte să plecăm spre următoarea destinație. Mă aflam într-o casă tradițională japoneză și mă trezisem devreme pentru a mă echipa de alergare. Am deschis ușa încet ca să nu-mi trezesc jumătatea, am mers desculț până la intrare, pentru că așa era regula casei, apoi m-am încălțat. Habar nu aveam pe unde urma să mă deplasez, dar Google Maps știa.
Mi-am pornit ceasul cu GPS, apoi am început să alerg ușor pe asfaltul umed, având în stânga un templu budist, în dreapta magazine de suveniruri închise și în față, mai departe, câteva căprioare care se plimbau nestânjenite pe străzile înguste, dat fiind faptul că turiștii nu ajunseseră încă pe insulă. Soarele începuse să răsară încet, iar mirosul de rouă proaspătă îmi bombarda simțul olfactiv.
Era ce trebuie. Era feerie pură.
Alesesem un traseu mai lung și aveam de alergat până în 15 kilometri în total, iar urcarea avea să fie destul de brutală pe alocuri, chiar dacă vârful avea doar 535 metri înălțime. Nu era prima dată când alergam pe un munte, dar mă aflam într-o țară complet străină, la foarte mare distanță de casă, iar drumul era pustiu. Chiar dacă nu aveam de ce, aveam emoții.
Am ajuns sus după aproximativ o oră și am văzut un peisaj excepțional dominat de un soare palid de februarie, dar care începea să prindă forță cu razele lui de dimineață. Puteam vedea golful de pe cel mai înalt vârf din regiune, puteam vedea nori de ploaie în depărtare, iar undeva în dreapta puteam vedea, în zare, celebrul oraș Hiroshima.
M-am mutat, pe rând, în toate punctele cardinale. Îmi doream să absorb priveliștea din acea oază de natură din mijlocul oceanului. Era o senzație incredibilă, liniștitoare, așa că la un moment dat m-am așezat pe o stâncă și am închis ochii. Am meditat aproape un sfert de oră, apoi m-am ridicat ușor, am mai aruncat o privire spre orizont și am plecat înapoi în alergare pentru că… trebuia să fac check-out.
Am urcat acolo sus doar pentru câteva minute de calm. Am urcat acolo pentru o scurtă experiență.
Morala acestui scurt text este despre partea cea mai puțin descrisă de mine – munca depusă pentru a ajunge sus, pentru că putem extrapola urcarea unui munte cu efortul depus pentru a atinge anumite obiective în viață, efort care uneori e colosal, iar uneori e doar greu.
Înainte să visezi la priveliștea din vârf, înainte să obții satisfacția că ai ajuns la destinație, întreabă-te dacă ești dispus să ții capul la nivelul pământului, privirea atentă pe următorul pas, fiind concentrat tot timpul pe proces. Întreabă-te dacă ești dispus să îți petreci viața mergând pe lateralele unui munte sau deal înalt, pentru că uneori înălțimea e mai mare decât poți vedea cu ochii. Uneori nu știi ce munte urci și nici ce obstacole vei întâlni.
Uneori e nevoie de ani de efort brut, sec și plictisitor pentru a căpăta privilegiul de a petrece câteva minute sau ore în vârf.
Merită?
Cu siguranță, pentru că efortul, procesul în sine este cel care ne transformă.
