Când iluminismul francez a dat naștere liberalismului, oamenilor (adică indivizilor reali – nu triburilor, clanurilor, religiilor sau națiunilor) li s-au acordat drepturi inalienabile și o șansă din ce în ce mai mare spre o viață liberă, trăită conform propriilor dorințe. Pentru prima dată în istoria Homo Sapiens, omul se emancipa în masă.
Nu mai existase vreodată – la scară largă – acest lucru numit individualism.
Majoritatea oamenilor (de oriunde de pe planetă) nu se aventuraseră niciodată la o distanță mai mare de 50-100 kilometri de locul în care se născuseră și majoritatea trăiseră o viață aproape identică, în credință, în profesie, în perspective, cu cea a strămoșilor lor. Identitatea lor „de sine” fusese împărțită, de-a lungul generațiilor, cu familia, clanul și tribul.
Identitatea oamenilor de la acea vreme era radical diferită de modul în care gândim despre noi înșine astăzi. Nu exista „voi călători puțin după liceu, să îmi dau seama ce vreau cu adevărat”. Nu exista „am o zi liberă și vreau să văd câteva filme”. Nu exista „vreau să merg la o alergare în parc”.
Însă umanitatea se transforma încet. Preț de câteva secole, un individ rațional avea opțiuni și putea să gestioneze ușor ceea ce era în jurul său.
Nu a fost perfect și nu a fost planificat, dar a funcționat. Un om putea citi tezele lui Martin Luther și putea decide dacă vrea să devină protestant. Un om putea să citească scrierile lui Karl Marx și putea să învețe despre marxism. Sau putea să se specializeze în inginerie sau arhitectură. Pentru prima dată, oamenii obișnuiți aveau o șansă la mai mult.
Lumea începea să abunde în opțiuni și totul a fost excelent pentru o perioadă foarte mare de timp. Însă în prezent, volumul de informație a devenit atât de imens, iar complexitățile, contradicțiile și tragediile realității sunt atât de dense încât ne acaparează complet.
Era individului rațional s-ar putea să se fi încheiat oficial și s-ar putea să fim în pragul unei tranziții spre… altceva.
Un sistem nervos hiperstimulat
Cum se poate marca acest sfârșit al individualismului? O idee ar fi apariția MTV. Până la debutul acelui canal, majoritatea conținutului video (filme, videoclipuri) constau în fotografii lungi stabile, încadrare continuă și povestiri care se potriveau cu realitatea, așa cum o experimentam prin ochii noștri.
Dacă nu înțelegi la ce mă refer, caută orice film dinainte de anii ’80 și urmărește-l.
MTV a fost pionierul editării prin salturi, unde la fiecare două secunde exista o nouă imagine, îmbinată, juxtapusă și trântită într-o combinație copleșitoare de lumini, coloane sonore și simboluri.
Ne-am obișnuit atât de mult cu această nouă cadență încât inclusiv programele de știri, cele care obișnuiau să prezinte cu o voce sobră noutățile, s-au transformat în suprapuneri grafice, aglomerări de text și personaje din ce în ce mai dinamice.
Sistemele noastre nervoase sunt atât de hiperstimulate încât, atunci când cei mai mulți oameni se așează pentru a vedea un film, țin aproape cel puțin un ecran suplimentar pe care îl pot accesa pentru a verifica, comenta, „scrolla” în cazul în care ritmul filmului sau serialului încetinește prea mult.
În plus, absolut tot ce este în prezent pe social media se derulează cu viteza luminii.
Însă problema este mult mai profundă decât atât.
Voltaj prea ridicat
Pe măsură ce devenim din ce în ce mai conștienți de meta-criza în care ne aflăm, propriile noastre vieți, propriile noastre visuri, propriile noastre valori, toate sunt smulse din mâinile noastre în fluxul de schimbare exponențială accelerată care are loc pe tot globul.
Unii oameni se îndreaptă spre nihilism, anxietate, stres sau disperare. E ca și când ai avea sute de hectare de panouri solare în deșert care sunt conectate la o simplă mașină electrică. E prea multă tensiune în sistem pentru o singură unitate de stocare a energiei.
Metaforic vorbind, cam așa se simte complexitatea și volumul informației din secolulul 21 pentru creierul uman. Încercarea de a procesa realitatea înconjurătoare prin „bateria” identităților noastre raționale singulare (și izolate) este absolut covârșitoare.
Obositoare, aș putea spune.
Ca oameni, tindem să renunțăm la speranță dacă nu reușim. Avem îndoieli, tocmai pentru că ni s-a vândut o poveste în care totul ar trebui să funcționeze dacă urmăm o serie de pași. Ar trebui să funcționeze dacă muncim din greu, dacă depunem efortul, dacă ne educăm și dacă ne pregătim constant.
Însă lumea se transformă prea rapid ca să poți crede că regulile secolelor și deceniilor trecute se vor aplica și în viitor. Poate că nu se vor mai aplica.
Predictibilitatea nu mai e aceeași ca acum 50 sau 100 de ani.
Despre identitate și speranță pentru viitor
Deși sună ciudat, poate că modalitatea prin care putem cultiva încredere de fier și speranță neclintită pentru viitor este prin a ne reîntoarce, cel puțin dintr-o poziție meta, la a vedea lumea prin ochii tribului, clanului, grupului.
Poate că trebuie să ne întoarcem puțin cu privirea spre conștiința colectivă și să ne oprim din goana după individualism. Poate că soluția este să gândim ca societățile pre-moderne, care nu se orientau în jurul satisfacției personale și nici în jurul vieții individului, bunăstarea tribului fiind mereu „steaua polară”.
Poate că o astfel de gândire ne va oferi răspunsuri mai bune la problema încălzirii globale, la slăbiciunile capitalismului sau la intrarea roboților în societate. Poate că astea ne va ajuta să gândim pentru toți, nu pentru „unul”.
Poate că putem găsi refugiu prin ancorarea într-o misiune intergenerațională. Poate că noi, fiecare din noi, nu suntem o destinație, ci doar un pod pentru generațiile următoare.
Poate că astea ar transforma vulnerabilitatea individuală într-un scop.
Un nou scop.
Un scop comun, al tuturor.
