Crescând într-o familie relativ numeroasă, am avut parte de diversitate și variate posibilități de a observa și compara. Spre exemplu, un unchi ne lua pe mine, pe fratele meu și pe verii mei în diverse călătorii prin țară atunci când avea ocazia. Unchiul respectiv nu a fost niciodată angajat și mereu m-a fascinat prin libertatea și deschiderea de care dădea dovadă. În timp, a ajuns să controleze capital de milioane de euro, iar eu am avut ocazia să învăț multe.
Copil fiind, îmi plăcea enorm stilul său de viață, raportat la stilul mai conservator și mai „rezervat” al părinților mei. Aveam să aflu mai târziu că oamenii ca el se numesc antreprenori.
Fascinația mea pentru un stil dinamic de viață ce oferă libertate, asumarea de responsabilitate și asumarea riscului calculat a fost acolo de când am fost copil. Indiciile au existat, doar că eu nu am fost învățat să îmi cultiv skill-ul de a fi atent la „indiciile realității” și să am curajul de a „săpa” mai adânc în direcțiile care mă fascinau.
A fost și este un proces lung, un fel de „work in progress”.
Olimpiada de biologie
În clasele a X-a și a XI-a tata mă bătea la cap să mă înscriu la olimpiadă la biologie, ca să mă apuc să învăț materia pentru medicină mai din timp. Eu însă nici nu știam dacă vreau medicină în clasa a X-a. Cântăream decizia de a face psihologie, dar firma părinților mei intrase în insolvență cu 1 an înainte și nu am vrut să pun presiune pe bugetul familiei — ar fi însemnat să mă mut din oraș.
Medicina m-a atras pentru partea de știință, partea calculată. Veneam de pe mate-info și o lume fixă, rigidă, unde lucrurile erau albe sau negre. Nu eram un om foarte comunicativ la 17 ani, așa că nu știam că vreau să fac medicină pentru oameni. În mintea mea, la vârsta aia, nu exista o definiție pentru cuvântul „empatie”.
Știința și provocarea au fost cele două elemente cheie.
Revenind la olimpiadă, am renunțat rapid să îmi iau din timpul meu liber pentru a învăța extra. Nu mă împingea nimic de la spate. Acela a fost un indiciu mic, dar cu o însemnătate puternică în istoria mea.
Pentru că dacă îți place cu adevărat un lucru, îl faci nu împins de la spate de cineva. Îl faci nu împins de la spate de timp. Îl faci pentru că îți dorești lucrul respectiv. „Arzi” pentru el și faci compromisuri.
Eu am făcut medicina pentru că mă fascinează provocările, prefer mereu alegerea grea — știind că îmi va oferi lecții mai puternice — însă la vârsta de 17-18 ani habar nu aveam că viața are mai multe straturi. Mai multe elemente de finețe.
„Monstrul din dulap”
În timpul facultății am avut multe momente în care aș fi trebuit să fiu mai atent la indicii, dar nu îmi cultivasem abilitatea necesară pentru a le observa.
Ca student la medicină am citit foarte mult cărți de business, antreprenoriat, leadership, biografii și cărți de how-to. E curios, știu. Făceam strictul necesar pentru facultate — plus ceva congrese și activități extra-curriculare, însă fascinația mea a fost mereu alta.
Uitându-mă în spate, interesele mele variate au fost un indiciu.
Un alt exemplu sunt momentele când mă bucuram că terminam cursurile mai devreme. Aveam mai mult timp pentru mine. La fel se întâmpla în Erasmus sau în stagiile de cardiologie și neurologie pe care le-am făcut în Tunisia și Egipt. Ori de câte ori aveam ocazia să plec într-o excursie, o făceam — pentru mine era mult mai important să explorez și să mă bucur de țara respectivă decât să învăț materia respectivă. Alte lucruri mă fascinau.
Un alt indiciu a fost când profesorul de biologie celulară și moleculară, în anul I, ne-a spus că e foarte important să ne alegem o specialitate care ne place, la finalul facultății — pentru că o vom practica toată viața. Vorbele lui m-au mișcat și mi-au rămas „tatuate” pe creier.
În anul V, ca student Erasmus, am profitat de timpul liber pe care l-am avut ca să văd o bună parte din Turcia, Cipru, Israel și Palestina. Iar gândul că se apropia anul VI, la finalul căruia urma examenul de rezidențiat și alegerea specialității, îmi dădea fiori. Aveam o vagă bănuială că vreau să îmi aleg neurologie, dar nu eram sigur. Cochetam cu medicina sportivă, mai ales că făceam mult sport. Îmi plăcea și gastroenterologia. Însă doar pe foaie.
În adâncul meu, nu mă vedeam profesând. Am un respect profund pentru medicii dedicați, atenți și orientați spre pacient, însă nu e un stil de viață pentru mine. Am nevoie de mai multă dinamicitate, mai mult risc, mai multă responsabilitate. Iar lucrurile astea se reflectau în modul cum priveam data de 1 ianuarie 2017 — prima zi de angajat oficial în sistemul medical. Priveam momentul acela cu teamă și oarecare indiferență. Nu reușeam să văd un viitor Mihai împlinit.
Când învățam pentru examenul de rezidențiat, în vara în care am terminat facultatea, „monstrul din dulap” a ieșit la suprafață.
Toate indiciile pe care nu le observasem sau pe care eu le pusesem de-o parte de-a lungul timpului, pentru că aveam deja o direcție, o inerție, s-au cristalizat instantaneu în mintea mea când am văzut un SMS de la prietena mea, în care mă întreba cum mi-aș petrece ultimele șase luni de viață „dacă aș afla mâine că am cancer”?
Tot ceea ce eu ignorasem, neintenționat, pentru că nu știam ce să fac cu acele indicii, a revenit cu o brutalitate feroce în mintea mea.
Ceea ce încercasem să închid într-un dulap al minții mele revenise.
Acela a fost ceea ce eu numesc un moment de inflexiune. A fost momentul în care am scos „monstrul din dulap” și l-am înfruntat.
Alegerile din viața mea nu fuseseră 100% ale mele. Aș fi vrut să încerc și alte lucruri, să călătoresc mai mult, să cresc business-ul și să îmi asum riscuri. În definitiv, îmi doream o viață mai autentică în care să dau ascultare acelor indicii care mă duceau spre lucrurile care mă fascinau, lucrurile care îmi plăceau.
Așa am ajuns să îmi iau un an sabatic și apoi să îmi dau demisia, în ceea ce a fost cea mai turbulentă perioadă din viața mea. Aveam 25 ani și mi-am spus că am suficient timp să experimentez, să îmi iau viața în propriile mâine. Dacă nu la 25, atunci când?
Fratele meu și-a luat licența în medicină săptămâna aceasta. Septembrie e un moment cheie, pentru că tot în septembrie mi-am luat și eu licența, iar el mi-a adus aminte de perioada aceea. Din fericire, ultimii patru ani mi-au adus în față nenumărate indicii că am luat decizia potrivită atunci.
Mai fac o mențiune.
Imediat cum „am ieșit la iveală” și le-am spus câtorva oameni apropiați din viața mea care e direcția în care mă gândeam să merg, mi-au spus că se așteptau la asta. Nu mă vedeau ca fiind medic, dar nu îmi spuseseră niciodată asta. Nu știu dacă e un indiciu sau nu, dar prefer să îl privesc dintr-o perspectivă pozitivă — pentru că, la momentul respectiv, mi-a oferit o doză de curaj și m-a ajutat să creez momentum.
Relația
Îmi cunosc soția de pe peste 11 ani și ne-am căsătorit acum 2 ani. Eram adolescent când ne-am văzut prima dată și pot spune că a fost un wild ride. Ne-am maturizat împreună.
Indiciile au fost mereu acolo — similaritate la nivel de valori și viziune asupra vieții, însă cele mai mari indicii au venit în 2011 — când a murit bunicul meu și a fost alături de mine deși putea să plece la mare cu prietenii, o alegere de nejudecat pentru un adolescent, apoi în 2016, când mi-am schimbat cariera și m-a susținut încă din prima secundă.
Mai târziu, călătorind prin Africa timp de o lună în 2018 am avut poate cele mai puternice conversații pe care le-am avut vreodată, la 9 ani după ce ne-am cunoscut. Au fost conversații revelatoare și cu întrebări puternice de ambele părți, discuții care ne-au făcut să „săpăm” fiecare mai adânc în identitățile noastre.
Autenticitatea și sinceritatea din momentele acelea mi-au ranforsat încrederea că suntem pe drumul cel bun. Nu le-aș numi indicii, pentru că au fost mari cât o reclamă din Times Square.
Dar îmi place să cred că e de bine.
Indiciile sunt peste tot
De-a lungul timpului am scris postări, mai lungi sau mai scurte, pe Facebook. Am postat diverse texte pe timeline-ul meu. Am primit mereu complimente și mesaje de la oameni care îmi spuneau să scriu mai mult. Îmi spuneau că am „talent”, îmi spuneau că ar trebui să scriu o carte, îmi spuneau că ceea ce scriu e genial.
Multă vreme am ignorat asta pentru că nu m-am văzut niciodată ca fiind scriitor. Și nici nu știam cum să cultiv abilitatea asta. Apoi, când am învățat cum, eram prea prins cu viața cotidiană și goana după bani.
Nici acum nu mă văd ca fiind „scriitor”. Sunt mai degrabă un om de business care își cultivă calitatea de a fi un strateg mai bun prin beneficiile pe care le oferă scrisul. Esența de aici nu este ceea ce sunt eu, ci faptul că am urmărit indiciul și recunosc că am fost prins și acum într-un moment de inflexiune.
Cum, mai precis?
Dacă în 2016, la finalul facultății de medicină, eram pus în fața faptului împlinit — trebuia să iau o decizie — acum mi-am contemplat propria mortalitate. Challenge-ul meu de a scrie zilnic din ziua în care am împlinit vârsta de 29 de ani cel puțin până când voi împlini 30 de ani este un moment de inflexiune de care am ales să profit.
Mi-am promis că nu voi avea regrete la finalul vieții.
Și întotdeauna mi-am dorit să scriu mai mult. Să văd ce se întâmplă dacă fac asta și urmez „indiciul”. Iar cifra 30 pe calendarul istoriei mele a fost un impuls suficient de puternic.
A fost o „invitație” din partea realității. Un indiciu.
Puteam să accept sau nu.
Răspunsul meu afirmativ a fost un lucru evident și natural. Aveam experiența celorlalte „momente de inflexiune” în spate.
În final
Multe indicii le găsim în fricile noastre. Îmi amintesc prima dată când am citit definiția antreprenoriatului într-o carte — simplul gând că aș putea fi vreodată antreprenor mă înspăimânta.
Mai departe, poate că ar trebui să ne stabilim „frici drept obiective”. E o metaforă pe care am preluat-o recent de la Tim Ferriss. Fricile sunt slăbiciuni, sunt indicii că trebuie să lucrăm la verigile slabe ale identității noastre — și nu putem face asta decât confruntându-le.
În încheiere, vreau să mai adaug un singur lucru.
Dacă ai un lucru în minte care nu îți dă pace și tot reapare în viața ta, dacă ceva te frământă, dacă te tot întrebi „oare ar trebui să fac asta?”, știi deja răspunsul.
