Pedalam de aproximativ 20 de kilometri în afara orașului când au început să mă roadă gândurile cu privire la acele șuruburi nenorocite. Mă antrenam pentru prima mea cursă IronMan și îmi cumpărasem bicicletă de triatlon și pantofi speciali pentru pedalele care îmi țineau picioarele fixe. Scopul era să am tracțiune pe urcări și nu doar să împing, ci și să „trag” pedalele. Astfel, spoream eficiența și păstram mai ușor o viteză constantă la cursă.
Fiind sportiv amator, nu mai folosisem o astfel de combinație de pantofi cu pedale, așa că am fost destul de superficial cu pregătirea înainte să plec într-unul dintre primele antrenamente lungi (aproximativ 100 kilometri).
Am făcut o greșeală mică, dar care avea să mă coste timp.
Nu am strâns bine șuruburile sistemului de pe talpă, acel mecanism din plastic ce se prinde efectiv de pedală și oferă tracțiune. Neavând experiență, am plecat fără chei la mine și mi-am dat seama că aveam o problemă în momentul în care mi s-a desfăcut pantoful drept. Am rămas cu un picior în aer pe un drum european, pe o bicicletă de triatlon.
M-am trezit în mijlocul unei păduri, în mijlocul unui antrenament serios, la 5 kilometri de cel mai apropiat sat. Am simțit o frustrare incredibilă pentru greșeala comisă. Nu îndrăzneam să rup lanțul disciplinei pentru că IronMan este o cursă suficient de brutală, așadar trebuia să îmi finalizez antrenamentul în timp util. Trebuia să fiu serios. Trebuia să bifez nenorocitul de antrenament în calendarul lipit pe perete în bucătărie, acasă.
În general, am o marjă foarte mică în program, iar dacă ceva nu merge bine, ajung să mă aglomerez foarte mult cu alte lucruri. Era o greșeală mică, dar eu o percepeam ca fiind imensă tocmai pentru că nu aveam toată ziua la dispoziție.
Știam că trebuia să găsesc o cheie, așa că am pedalat ușor, cu un picior prins de pedala stângă și cu celălalt alunecând din când în când la contactul dintre plastic și plastic. Am pedalat până când am ajuns în primul sat, cu o viteză mult inferioară celei normale.
Am întrebat în câteva magazine, nu avea nimeni cheia necesară. M-am descălțat de pantofi și am alergat în șosete pe bicicletă pentru a mă mișca mai repede prin localitatea respectivă. Abia la a patra încercare am găsit. Am plătit cash, cu ultimii 10 lei pe care îi aveam la mine. Acel set de chei pe care l-am cumpărat atunci îl am și în prezent, l-am păstrat ca amintire.
Am întârziat, în total, aproximativ 40 de minute la un antrenament de 4 ore.
Percepția mea fusese înșelată, iar vena umflată de pe tâmplă începuse probabil să dispară când mi-am dat seama că reușisem să repar greșeala.
Scenarii în minte
Ca și tine probabil, am făcut multe greșeli la viața mea. Unele mai mici, unele mai mari. Dintre cele mari, am rănit oameni, am pierdut bani și am luat unele decizii proaste în marea schemă a lucrurilor.
Dar asta e natura umană. Am continuat. Întotdeauna am reușit să trec peste.
Și tocmai asta e ideea.
Lista greșelilor din care nu te poți redresa este extrem de mică. Viața ta nu va fi distrusă pentru că nu ți-ai atins targetul de vânzări, pentru că noul proiect antreprenorial nu a prins avânt încă sau pentru că ai dat faliment. Viața ta nu va fi distrusă pentru că ai anxietate, pentru că te-a părăsit, pentru că ți s-a pătat rochia sau costumul la eveniment, pentru că ai ratat prea multe antrenamente sau pentru că ți s-a stricat mașina. Nu se va întâmpla nimic, la final, pentru că te-ai bâlbâit în timpul unui discurs important sau pentru că ai fost concediat.
În realitate, nu este rezultatul eșuat cel care ne paralizează.
Este posibilitatea de a ne simți umiliți sau ideea de a face față sentimentului de stânjenire. Este rușinea percepută cea care ne blochează. Este teama de ridicol. Este lista de scenarii din minte cea care ne lasă impresia că unele greșeli pe care le facem sunt fatale.
Dar prea puține lucruri sunt fatale.
Cele mai multe situații în care facem greșeli sunt perfect reparabile.
