Comportamentele noastre nu se bazează doar pe logică sau idei. Logica și ideile ne pot influența deciziile, dar în cele din urmă emoțiile determină ceea ce facem1. Facem ceea ce se simte bine și evităm ceea ce se simte inconfortabil. Și singurul mod prin care NU facem ceea ce se simte bine, ci facem ceea ce se simte, în schimb, inconfortabil (rău), este printr-o creștere temporară a voinței – ne respingem propriile dorințe și emoții și alegem să facem ceea ce este „corect”.
De-a lungul istoriei, virtutea a fost văzută ca rezultat al tăgăduirii și negării de sine.2 Pentru a fi o persoană bună, nu numai că trebuia să-ți refuzi orice plăcere, ci chiar să-ți arăți dorința de a te răni cumva. Existau călugări care se închideau în camere zile întregi și nu mâncau sau chiar nu vorbeau ani la rând. Existau armate de oameni care se aruncau în luptă fără un motiv prea exact. Existau oameni care se abțineau de la sex până la momentul căsătoriei sau chiar pe viață.
Vorbesc la trecut pentru a descrie ideea în contextul inițial, chiar dacă unele exemple sunt valabile și astăzi. Mai departe, această abordare clasică este rădăcina presupunerii că „voință = autodisciplină”. Funcționează pe convingerea că autodisciplina are loc prin negarea unor comportamente sau reprimarea unor emoții individuale.
Abordarea clasică a conceptului de disciplină
Abordarea clasică a îmbinat conceptul de voință, adică abilitatea de a nega sau reprima o serie de dorințe și emoții, cu moralitatea. Cineva care se poate abține de la produse de origine animală într-un post creștin-ortodox este o o persoană bună. Cine nu poate, este un păcătos.
Autodisciplină = Voință = Auto-negare = Persoană bună
Această fuziune a voinței și a moralității avea intenții bune la început. A recunoscut (corect) că, atunci când suntem lăsați în voia dorințelor noastre instinctive, ne lăsăm partea narcisistă să domine. Adică dacă nu ar exista consecințe, am fi cu toții mult mai sălbatici decât suntem. Același lucru era valabil și în trecut, cu implicații mult mai grave (datorate lipsei de educație). Așadar, marii lideri religioși, filosofi și regi de-a lungul istoriei au predicat un concept de virtute care presupunea suprimarea emoțiilor proprii în favoarea raționalității. Au predicat negarea impulsurilor de bază în favoarea dezvoltării voinței.
Iar abordarea clasică funcționează. Pune umărul la o societate mai stabilă, dar ne afectează pe toți la nivel individual. Abordarea clasică are efectul paradoxal de a ne antrena să ne simțim rău în legătură cu toate lucrurile care ne fac să ne simțim bine. Practic, caută să ne învețe autodisciplina prin rușine, făcându-ne să ne urâm pe noi înșine pentru că suntem ceea ce suntem.
Cu alte cuvinte, odată ce suntem încărcați cu un nivel suficient de rușine ca urmare a tuturor lucrurilor care ne oferă plăcere (dar care nu au suficiente puncte pe scara imaginară a moralității), vom fi atât de înspăimântați de propriile dorințe și ne vom detesta atât de mult încât ne vom alinia la standardele societății și vom face ceea ce ni se spune.
Cele mai multe religii funcționează după formula asta.
Problema cu abordarea clasică e însă următoarea. Te poți forța să mergi la sală dacă nu îți place – preț de câteva zile sau săptămâni. Dar dacă mersul la sala nu începe să te facă să te simți bine, îți vei pierde motivația, vei rămâne fără voință și te vei opri.
Auto-negare = Disfuncție emoțională = Autodistrugere = –(Autodisciplină)
Orice abordare sănătoasă din punct de vedere emoțional a autodisciplinei trebuie să lucreze mai degrabă cu emoțiile, nu împotriva lor. În cele din urmă, autodisciplina nu se bazează pe voință sau negare de sine, ci se bazează pe elementul contrar: acceptarea de sine.
Abordarea prin acceptarea de sine
Primul pas către autodisciplină este decuplarea deficiențelor personale de deficiențele morale. Trebuie să accepți că uneori e în regulă să „greșești” și să fii indulgent cu tine, acest lucru necatalogându-te neapărat drept o persoană oribilă. Cu toții avem nevoie de indulgență într-o formă sau alta. Cu toții adăpostim rușine în adâncul minții noastre. Nu reușim să ne înfrânăm impulsurile mereu, fie că e vorba de ciocolată, alcool, sex sau o sticlă de vin roșu.
Genul acesta de acceptare este mult mai complicat decât pare. Nici nu ne dăm seama de toate modurile în care ne judecăm pentru eșecurile percepute. Gândurile ne curg constant prin cap și fără să ne dăm seama, rămânem agățați de fraza „pentru că sunt o persoană oribilă”.
Problema? Genul acesta de monolog intern reprezintă un fel confort bolnav care derivă din auto-judecată. Asta pentru că ne scutește de responsabilitatea propriilor noastre acțiuni. Dacă decid că nu pot renunța la ciocolată sau la munca în weekend pentru că sunt o persoană oribilă, acea „persoană oribilă” îmi împiedică capacitatea de a mă schimba sau de a mă îmbunătăți în viitor – prin urmare, acțiunea nu mai e în mâinile mele. Implică faptul că nu pot face nimic cu poftele, dorințele sau constrângerile mele, așa că, de ce să mai încerc?
Există un fel de frică ce vine la pachet cu renunțarea la auto-judecată. Practic, rezistăm să ne acceptăm pe noi înșine pentru că responsabilitatea este înfricoșătoare. Pentru că sugerează că nu numai că suntem capabili de schimbare în viitor (și schimbarea este întotdeauna înfricoșătoare), ci și că probabil că ne-am irosit o mare parte din trecutul personal.
Și nici asta nu se simte prea bine.
Însă odată ce ne decuplăm emoțiile de judecățile noastre morale, odată ce decidem că doar pentru că ceva ne face să ne simțim rău nu înseamnă că suntem răi, acest lucru ne deschide noi perspective. Cu alte cuvinte, ne sugerează că emoțiile sunt doar mecanisme comportamentale interne, care pot fi manipulate ca orice altceva3.
Următorul pas?
Acceptarea de sine este descoperirea traumelor și problemelor emoționale care generează comportamente toxice și blochează unele acțiuni direcționate spre autodisciplină. Descoperă și acceptă umbra, demonul din colțul minții tale care nu îți dă pace. Acceptă complexele pe care le ai, defectele percepute.
Acceptă tot ceea ce ești și tot ceea ce faci greșit.
Fii ok cu asta la un nivel fundamental și perspectiva ta asupra propriei moralități și asupra propriilor erori sau defecte se va transforma. Nu e un proces simplu și nici rapid, dar cu siguranță merită.
Bucură-te de rezultat
Odată ce îți rezolvi o mare parte din problema rușinii4 și odată ce îți creezi situații ce oferă beneficii emoționale mai mari ca urmare a comportamentului dorit și exercitat (beneficii mai mari decât de a nu face acel comportament), sfârșești cu autodisciplină sănătoasă.
Ajungi la disciplină fără voință.
Ajungi să te trezești devreme pentru că se simte bine să te trezești devreme. Ajungi să mănânci mai sănătos pentru că se simte mai bine să mănânci sănătos. Ajungi să nu mai minți pentru că se simte mai rău să minți decât să spui un adevăr important. Ajungi să nu mai bei alcool pentru că se simte mai bine să nu consumi băuturi alcoolice. Ajungi să faci sport pentru că se simte mai bine să faci mișcare decât să fii o legumă care urmărește filme și seriale non-stop.
Însă durerea nu dispare niciodată. Inconfortul fizic va fi mereu acolo, asta e natura umană. Doar că durerea are acum sens. Are un scop. Și asta face diferența. Lucrezi mai degrabă cu durerea decât împotriva ei. O urmărești și o acceptți în loc să fugi de ea.
Iar cu fiecare moment de efort, devii mai puternic, mai sănătos și mai fericit.
Chiar dacă din exterior pare că depui eforturi monumentale, ca și când ai avea un rezervor nesfârșit de voință, pentru tine lucrurile ajung să se deruleze fără prea mult efort.
Disciplina devine un stil de viață, a doua ta natură.
- Gendolla, G. H. E. (2000). On the Impact of Mood on Behavior: An Integrative Theory and a Review. Review of General Psychology, 4(4), 378–408. https://doi.org/10.1037/1089-2680.4.4.378
- Articolul acesta de pe encyclopedia.com oferă o scurtă relatare despre unghiul virtuos al tăgăduirii de sine din perspectiva creștină.
- Even simple activities like mindful breathing have been shown to regulate emotion. See: Arch, J. J., & Craske, M. G. (2006). Mechanisms of mindfulness: Emotion regulation following a focused breathing induction. Behaviour Research and Therapy, 44(12), 1849–1858
- Recomand cărțile lui Brené Brown pe tema rușinii, sunt absolut fenomnale.
