fbpx
idei, principii, strategii, gânduri

Poți muri oricând

P

Și tu și eu presupunem că vom trăi „până la adânci bătrâneți”. Deși cu toții știm că putem muri oricând din pricina unui accident, a unei boli sau a altor factori, păstrăm ideea asta undeva în fundal și ne lăsăm simțurile să zburde prin lumea consumerismului. Momentul „acum” a devenit atât de confortabil în societatea modernă încât „moartea” pare un concept îndepărtat.

Moartea pare un concept situat foarte departe de prezent și ceea ce experimentăm în viața cotidiană. Singurele momente care ne trezesc la realitate sunt atunci când cineva drag pleacă de lângă noi. Atunci ne dăm seama cât de „finită” e realitatea în care trăim.

Intersecția și țevile

Prima dată când am trecut pe lângă moarte era anul 2012 și mergeam cu mașina printr-un oraș relativ mic din România, aflat pe malul Dunării.

Conduceam pe un drum cu prioritate. Cu 2-3 secunde înainte să trec printr-o intersecție mică, o altă mașină mi-a tăiat calea din dreapta, de pe drumul secundar, cu o viteză suficient de mare încât să îmi fi răsturnat mașina. Momentul a fost atât de rapid încât nu am avut timp să procesez.

Acele 2-3 secunde mi-au salvat viața mie și femeii care avea să devină soția mea.

Am avut noroc.

Al doilea moment este motivul pentru care simt un gol în stomac de fiecare dată când ies să mă antrenez cu bicicleta pentru cursele de tip IronMan. O fac pentru că nu am alternativă și sunt extrem de precaut, fiind atent la absolut fiecare mașină care trece pe lângă mine.

Inclusiv drumul pe care pedalez e același mereu, nu merg pe niciunde altundeva, iar motivul este faptul că am o bandă separată ce îmi oferă spațiu. Mașinile nu mă depășesc. Fiecare e cu treaba lui. Îmi place enorm să pedalez pe distanțe lungi și ar fi foarte greu să substitui antrenamente de 3-5 ore pe un home trainer.

Din același motiv am renunțat să mai alerg în afara orașului, pe marginea șoselelor.

Era anul 2014 și alergam pe marginea unui drum cu patru benzi, antrenându-mă pentru primul meu ultramaraton. La un moment dat, o mașină încărcată cu țevi a trecut pe lângă mine. Doar că țevile nu erau încărcate pe lung, ci pe lat. Uitându-mă în spate, a fost greșeala mea pentru că alergam în aceeași direcție în care mergeau mașinile, având un prieten cu mine pe bicicletă, ca echipă de suport.

Ideea e că o țeavă mi-a trecut la mai puțin de jumătate de metru pe lângă cap.

Un șofer inconștient nu a realizat cât de lată era încărcătura lui. A oprit la vreo două sute de metri în față și a demarat în momentul în care am început să alerg spre el, nervos fiind și înjurându-l pentru lipsa de atenție.

Apoi am continuat să alerg, privind în gol și procesând cu adevărat ceea ce tocmai experimentasem.

Despre noroc

De-a lungul timpului au mai fost momente în care am avut o doză de noroc.

În august 2015 am fost plecat o lună în Tunisia pentru un stagiu de neurologie. Pe 26 iunie avusese loc un atac terorist în Sousse, un oraș aflat la câțiva kilometri de orașul în care eu aveam să locuiesc pe perioada respectivă.

În urma incidentului, cam 70% din studenți au renunțat la călătoria planificată pentru luna august. Eu și Cătălina am mers, deși am stat în orașe diferite. Ne-am gândit că probabilitatea e prea mică să se mai întâmple ceva.

Nu mai găsesc referințe, însă a mai fost un atac terorist în care au fost implicați doi polițiști, un incident care probabil nu a fost acoperit suficient de presa internațională. O persoană a tras de pe o motocicletă în doi oameni ai legii fix în ziua în care eu am vizitat Sousse, același oraș în care avusese loc atentatul precedent.

Am fost responsabil pentru prezența mea acolo și îmi asum asta.

Mai departe, în ziua celui mai mortal „mass shooting” din istoria modernă a Statelor Unite, pe 1 octombrie 2017 la Mandalay Bay în Las Vegas, mă aflam în Los Angeles. La o zi distanță am condus spre locul cu pricina. În momentul atacului ne-au sunat telefoanele imediat, familia din România necunoscând itinerariul și crezând că ne aflam acolo.

Probabil că dacă am fi ajuns în Las Vegas în ziua atacului am fi mers și noi la festivalul acela de muzică, era chiar pe Strip, în zona cazinourilor. Nu știu și nu pot să exclud asta.

A fost noroc.

Despre recunoștință

În 2019, România a avut cea mai mare rată de mortalitate în ceea ce privește numărul de accidente rutiere și probabil că întâmplările mele nu se compară cu oamenii care au supraviețuit unor astfel de incidente.

Esența e simplă.

Deși avem enorm de multe lucruri pe care le putem controla și e evident că ar trebui să ne concentrăm pe ele, nu trebuie să uităm că omul e fragil. Fiecare dintre noi are enorm de multe slăbiciuni. Dincolo de cutiile de tablă care ne protejează, dincolo de căldură și confort, dincolo de mirajul eternității, dincolo de tehnologia care ne face viețile mai ușoare, dincolo de toate astea, putem muri oricând.

Fiecare dintre noi a trecut la un moment dat pe lângă moarte, indiferent că am realizat asta sau nu. Și cred că motivul pentru care ne spunem că „avem toată viața înainte” și motivul pentru care ne facem planuri pe zeci de ani este simplu — nimeni nu crede cu adevărat că poate muri mâine.

Și e ok.

Nimeni nu ar trebui să trăiască cu frică, nimeni nu ar trebui să își ducă viața încordat, temător și mereu precaut.

În același timp, cred că toți ar trebui să fim mai recunoscători — pentru tot ce avem, pentru fiecare zi pe care o petrecem în societate, în natură, singuri sau lângă alți oameni, pentru fiecare moment, indiferent că e un eșec brutal sau un succes fenomenal.

Cred că toți ar trebui să fim recunoscători că putem juca jocul acesta numit viață.

Recunoștința e cel mai puternic sentiment pe care îl poți avea când vine vorba de un antidot pentru teamă, furie și incertitudine.

Recunoștința înseamnă, pur și simplu, să alegi să apreciezi tot ce ai, indiferent ce se întâmplă. Dacă singurele momente în care am fi fericiți ar fi cele în care lucrurile ies așa cum vrem noi, am fi dependenți de lucruri exterioare. Viața e un drum care merge în sus și în jos, la dreapta și la stânga, presărând obstacole și momente dificile.

Stoicii au o vorbă pentru asta: „amor fati”.

Iubește-ți destinul.

Poți muri azi, poți muri mâine sau poți muri peste 70 de ani

Antidotul incertitudinii e recunoștința, iar faptul că timpul nostru e limitat pe planeta asta nu face decât să ofere o valoare incredibilă timpului pe care îl avem.

Trebuie să ne reamintim că timpul trece mai repede decât credem. Avem nevoie să acceptăm faptul că mortalitatea însăși ne pune în mișcare. Avem nevoie să privim spre viitor cu încredere și recunoștință pentru momentul prezent.

Avem nevoie să știm că regretul de la finalul vieții, drumurile neurmate și visurile neatinse cântăresc mai mult ca inconfortul acțiunii din momentul prezent.

Concluzia e simplă. Nu mai amâna ceea ce e important pentru tine.

Poți muri oricând.



1 comentariu

  • […] La asta se rezumă totul, pentru că lumea e doar o colecție a lucrurilor pe care fiecare dintre noi le lasă în urmă, indiferent că sunt oameni care ne poartă genele mai departe, idei geniale, povești care inspiră, invenții splendide, obiecte materiale sau simple amintiri. […]

idei, principii, strategii, gânduri