Mă aflam pe o clădire înaltă din New York și priveam orașul de sus, vântul izbindu-se cu o forță impresionantă de ochii mei mijiți. Costumul strâns pe corp mă proteja parțial, iar entuziasmul acestei lumi noi în care intrasem mă împingea să explorez orașul cu fascinație. Căutam să îmi testez limitele și să văd cum anume puteam să profit la maximum de această super-putere pe care o căpătasem. Așa că m-am aruncat în gol, întinzând mâna dreaptă și apăsând cu putere în palmă inelarul și degetul mijlociu.
„Mihai, ce am spus mai devreme?”, s-a auzit vocea fermă, dar caldă a învățătoarei care m-a trezit la realitate. Visasem cu ochii deschiși, imersându-mă în cel mai tare film pe care îl văzusem în viața mea până la acel moment, prima ecranizare de la Hollywood a super-eroului Spider-Man.
Scena asta reprezintă una dintre sutele, poate miile de momente în care am visat cu ochii deschiși ca adolescent, copil sau adult. Până la urmă, face parte din natura noastră să explorăm în imaginație, iar eu nu fac excepție.
Dar ce reprezintă realitatea, în ansamblul ei și cum putem defini o certitudine în definiție?
Percepție
Pentru mulți oameni răspunsul e simplu. Ceea ce vezi, ceea ce auzi, ceea ce guști. Pielea se simte caldă într-o zi de vară pentru că soarele există. Mărul pe care l-ai gustat, care e dulce și al cărui suc îți rămâne pe degete, trebuie să fi existat. Simțurile ne spun că realitatea este acolo, iar noi folosim rațiunea pentru a umple spațiile goale – în ideea în care știm că soarele nu încetează să existe noaptea, chiar dacă nu îl mai putem vedea fizic.
Lucrurile par a fi destul de simple și știm că realitatea e percepție. Știm că fiecare om interpretează într-un mod unic ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător. Știm că fiecare persoană vine cu bias-uri cognitive și mecanisme de apărare ale egoului. Știm că simțurile ne pot fi păcălite de miraje, magicieni și headset-uri de realitate virtuală.
Așadar, dacă evoluția ne-a „împins” intenționat spre anumite fațete ale realității, ajutându-ne să navigăm prin oceanul realității, rafinându-ne constant abilitatea de a înțelege lumea? Dar mai important, de ce a făcut asta?
Adevăr și recompensă
Donald Hoffman e un cercetător cognitiv care a venit cu un experiment extrem de simplu, dar incredibil de puternic în direcția asta. Pornind de la conceptul de „game theory”, printr-o prismă evoluționistă, Hoffman a observat cum „strategiile bazate pe adevăr” (care văd realitatea obiectivă așa cum e ea) în comparație cu „strategiile bazate pe recompensă” (care se concentrează pe capacitatea de supraviețuire).
În simulările pe computer, Hoffman și colaboratorii săi au pus oraganisme într-un mediu cu o resursă necesară pentru supraviețuire, dar în proporții echilibrate. Să luăm exemplul apei. Prea multă apă, iar organismul se îneacă. Prea puțină apă, organismul moare de sete. Între cele două extreme, organismul își oprește setea și trăiește să mai vadă o zi.
- Organismele care funcționează cu „strategii bazate pe adevăr” văd nivelul apei pe o scară a culorilor – de la roșu pentru înălțime mică la verde pentru înălțime mare. Asta e realitatea nivelului apei pentru aceste organisme, „adevărul” așa cum e el. Însă ele nu știu dacă nivelul apei e prea mare pentru a le ucide.
- Organismele care funcționează cu „strategii bazate pe recompensă”, în schimb, văd roșu doar atunci când nivelul apei le-ar ucide și văd verde atunci când nivelul apei nu le va ucide. Ele sunt echipate mai bine pentru supraviețuire.
Cu alte cuvinte, evoluția face selecția în pofida strategiilor bazate pe adevăr și în favoarea strategiilor bazate pe recompensă. Un organism care vede realitatea obiectivă e mai puțin apt decât un organism de complexitate asemănătoare, dar care vede recompensa de supraviețuire. Rostogolind sensul, a vedea realitatea, așa cum e ea, duce la moarte în teoria lui Hoffman.
Iar din moment ce oamenii nu au dispărut încă, experimentul sugerează că vedem o aproximare a realității, una care ne arată ceea ce avem nevoie să vedem, nu așa cum sunt lucrurile în realitate.
Tot în direcția asta, Hoffman compară aproximarea cu o interfață desktop. Când un scriitor își pornește computerul, vede pe desktop o pictogramă care reprezintă cartea la care lucrează. Este albastră, dreptunghiulară și se află pe ecran, dar documentul nu are niciuna dintre aceste calități intrinsec. Este un șir complex de 1 și 0 care se manifestă ca un software care rulează datorită curentului electric printr-o piesă hardware.
Dacă scriitorii ar trebuie să manipuleze direct sistemul binar pentru a scrie, sau dacă vânătorii de acum 15.000 de ani ar fi fost nevoiți să înțeleagă fizica pentru a arunca sulița, probabil că umanitatea ar fi dispărut demult.
Pe aceeași notă, Hoffman ar spune că în realitate „vedem” o pictogramă pe ecranul desktop-ului (prin propriile simțuri) care reprezintă un șarpe, nu un șarpe. Dar atunci de ce evoluează șerpii neveninoși culori pentru a semăna cu cei veninoși? Dacă nu există o realitate obiectivă de „modelat”, de ce s-ar dovedi modelarea o adaptare utilă și de ce ar fi păcălite „interfețele” mai multor specii de organisme de astfel de trucuri?
Interfață și sens
Teoria și experimentul lui Donald Hoffman sunt impresionante prin natura lor. Direcția în care merge el, dacă ar fi să rezum totul la un paragraf, este cea a interfeței cu care procesăm conștiința. Creierul este organul din corpul nostru care procesează informațiile captate din exterior prin simțuri, iar convenția tradițională spune că acolo e primul loc din care trebuie pornită explorarea conștiinței și a realității.
Hoffman spune însă că ar trebuie să ne avântăm dincolo de ceea ce este evident. În formularea lui, conștiința poate există dincolo de lumea organică, până la nivelul electronilor și protonilor. Și poate că fereastra prin care încercăm să privim realitatea e prea mică. În plus, evoluția pare că ne-a împins să vedem doar ceea ce a fost mai bun pentru supraviețuirea noastră, iar noi suntem încă în procesul de explorare a lumii înconjurătoare.
Și acum vine întrebarea care agită mintea.
Dacă percepțiile noastre despre realitate sunt doar interfețe specifice speciilor suprapuse pe imaginea realității, de unde știm că conștiința nu este doar o altă astfel de pictogramă pe un „ecran de desktop” universal?
Poate că „tu” din experiența de zi cu zi este doar o fantezie utilă adaptată pentru a ajuta supraviețuirea și reproducerea genelor, și nu parte a sistemului de operare al realității.
