Am absolvit un curs de storytelling și am văzut o altă fațetă a modului în care se creează artă prin scris. Foarte multă vreme și eu credeam că trebuie să ai talent pentru a scrie o carte care să fie citită din scoarță în scoarță. Credeam că trebuie să fii născut pentru asta sau să te lovească o inspirație fantastică. Însă m-am înșelat amarnic o bună bucată din viață.
M-am înșelat până când am văzut că arta de a spune povești este, de fapt, o știință exactă. Există un proces detaliat prin care scriitorii de ficțiune, în special, generează emoții. În ideea asta, cele mai multe filme de succes sunt scrise pe baza unor cărți, deci fundamentul este același. Atât scenariștii, cât și autorii de carte urmează un șablon clasic (structura în 3 acte și multe alte sub-elemente) pentru a „mișca” privitorii, respectiv cititorii.
Asta mă duce cu gândul la întrebările următoare.
- De câte ori ai auzit expresia „are talent” în societatea noastră?
- Și de câte ori ai acordat mai mult credit talentului decât efortului brut?
Dacă ai făcut-o de multe ori, e în regulă, pentru că acest mit despre oameii care „prind inspirație” și fac artă printr-o forță invizibilă este extrem de comun. Cei mai mulți oameni au impresia că trebuie să te lovească o inspirație extraordinară pentru a scrie o carte bestseller, de exemplu. Lucru total greșit.
Să luăm exemplul Harry Potter.
J.K. Rowling, autoarea care a scris celebra serie, a petrecut ani pentru a crea și rafina regulile magiei din poveste (care nouă ni se par extrem de simple și evidente). Apoi fiecare personaj a avut nevoie de mai multe dimensiuni pentru a putea fi suficient de profund și realist. Apoi autoarea a creat fire narative pentru fiecare personaj, în plus față de firul narativ principal.
Mai mult, povestea este calculată, pentru fiecare carte în parte (din toată seria de șapte), astfel încât să treacă cititorul printr-o serie de emoții universale. Apare mereu o intrigă, are loc mereu o cădere psihologică imensă a protagonistului în jumătatea a doua a cărții, apare mereu un aliat care are rolul de a-l ajuta să se ridice și apare mereu o confruntare finală (cu antagonistul pricipal). Iar fiecare scenă este un lanț în care energia poveștii crește progresiv până în actul 3.
Toate elementele astea au nevoie de o planificare incredibil de precisă.
Apoi, la prima vedere, este scenariul tipic din orice film și din orice poveste, dar exemplul meu este o analiză pe ceva existent și ceva de succes.
Problema apare când te apuci să creezi un concept și o lume de la zero. Problema apare când începi să profilezi personaje, să construiești fire narative și suspans. Problema apare când realizezi că ai nevoie de organizare, calcule și mult, mult efort de cercetare (pentru a crea ceva realist, în funcție de domeniul ales).
Nu mă înțelege greșit, cred în talent. Cred cu tărie că este o variabilă incredibil de importantă în orice drum spre succes. Dar în același timp cred că primește prea mult credit. Talentul are nevoie de efort brut pentru a fi susținut și maximizat, altfel va fi înfrânt rapid de muncă, muncă și iar muncă.
Concluzia e relativ simplă.
Mitul conform căruia arta este rezultatul unui talent înnăscut (și atât) derivă dintr-un fel de efect Dunning Kruger generalizat. În realitate, muzica are note muzicale, pictura, desenul și sculptura au proporții și matematică, iar dansul are pași.
Orice formă de artă am alege, are o structură în spate.
E o știință măsurabilă, cuantificabilă, nu doar inspirație.
