Te afli în cinema, cufundat într-un scaun moale și cu un popcorn în față. Luminile sunt stinse, în sală este liniște perfectă, iar ecranul din fața ta dă viață unor personaje pe care începi să le cunoști treptat. Nu doar tu, dar și ceilalți încep să fie imersați în lumea filmului și să fie captivați de povestea de pe marele ecran. Este hipnotizant și plăcut în același timp.
Sau te afli acasă, pe canapea și citești o carte de ficțiune. Doar ce ai trecut de jumătate, cunoști personajele și realizezi că ești „prins”. Ar trebui să mergi la culcare pentru că ziua următoare trebuie să lucrezi, dar efectiv nu poți pune cartea jos. Narațiunea a pus în mișcare niște rotițe din mintea ta și nu te mai poți opri. Ajungi să stai până noaptea târziu pentru a termina cartea.
E atât de bună.
Însă de ce se întâmplă asta? Ce anume ne captivează atât de mult?
Maeștrii poveștilor
Motivul pentru care iubim atât de mult poveștile din filme sau cărți își găsește rădăcina în emoțiile pe care le generează acestea. În ultimul secol, scenariștii și autorii de carte au rafinat continuu modul în care au prezentat personajele și traseul lor. Efortul acesta se vede în special la Hollywood, unde se vede cel mai bine faptul că filmele au o structură relativ similară. În istoria recentă, Netflixul este un alt gigant care a început să testeze structuri noi, dar Hollywood rămâne un exemplu pe care putem discuta foarte clar.
Orice film bun are o structură. Orice carte bună are o structură.
În planul unei narațiuni intră în jur de 15 elemente de care se ține cont pentru a genera rollercoaster-ul de emoții pentru spectator sau cititor. Dar dacă reducem totul la o structură și mai mică, se rezumă la următoarele lucruri:
- cineva (protagonistul)
- vrea ceva (lucrul pentru care luptă, ce vrea să obțină – strâns legat de intrigă)
- altcineva se opune (antagonistul)
- acel cineva decide să lupte (aici e povestea în sine)
- într-un final câștigă sau pierde
Uite câteva exemple.
- În Lord of The Rings, hobiții (protagoniștii) vor să distrugă inelul. Sauron se opune (antagonistul).
- În Harry Potter, Harry vrea o lume sigură pentru vrăjitori. Voldemort se opune (antagonistul).
- În Star Wars, Luke Skywalker (protagonistul) vrea să devină Jedi și să elibereze galaxia de Imperiul Galactic (antagonistul) alături de Alianța Rebelilor.
- În The Matrix, Neo (protagonistul) vrea să elibereze rasa umană de dominația inteligenței artificiale (antagonistul) care a acaparat planeta.
Orice film bun și orice carte bună sunt bazate pe o structură relativ simplă. Dar dincolo de imaginea de ansamblu, unitatea funcțională este reprezentată de scenă.
Intenție și obstacole
Dacă filmele sau cărțile ar descrie lucruri banale, de la personaje care își trăiesc viața fără niciun fel de obstacole, până la acțiuni care se derulează lin, fără întreruperi, nimeni nu ar urmări povestea. Scenele ar fi extrem de plictisitoare.
O poveste bună are, prin definiție, intenție și obstacole (ingredientele cheie).
„Cineva vrea ceva, iar altcineva se opune.”
Propoziția asta se aplică atât în scene (episoadele scurte din viața personajelor care se înlănțuiesc și formează povestea), cât și în imaginea de ansamblu (povestea completă).
Spre exemplu, într-o scenă bună (aparent banală) personajul principal vrea să ajungă în centrul orașului (intenția). Dacă ar ajunge acolo fără obstacol, ar fi extrem de plictisitor și nimeni nu ar urmări filmul sau nimeni nu ar citi cartea. Și atunci apar obstacolele. Autobuzul se strică. Podul se prăbușește. Vin extratereștrii. Mașina ia foc. O clădire explodează. Protagonistul este implicat într-un accident sau într-o ceartă. Sau își pierde memoria.
Apar mici sau mari detalii care degenerează încet pentru a ne capta atenția.
Treaba asta poartă numele de conflict dramatic sau conflict de scenă. Nu se traduce efectiv prin „conflict” în sensul de luptă/altercație, pentru că poate să fie inclusiv interior. Uite câteva exemple.
Conflictul poate fi unul din următoarele.
- Opoziție directă (alt personaj, vremea)
- Opoziție interioară/psihologic (personajul află ceva ce îi schimbă relativ intenția și declanșează o călătorie în mintea sa)
- Circumstanțe fizice (mașina nu mai are benzină și trebuie să meargă pe jos, nu mai există făină pentru a găti și trebuie să meargă la magazin)
- Activ (ceartă, luptă)
- Pasiv (protagonistul este ignorat, evitat ținut în umbră)
Conflictul este absolut orice blochează intenția personajului.
Ce ne atrage la conflict?
Ne plac filmele și cărțile pentru că generează emoții. Aceasta este cea mai simplă explicație pentru care urmărim protagoniștii în lupta cu antagoniștii (adesea descrise ca personaje negative). Ne imersăm în povești pentru că ne stimulează imaginația și ne relaxează într-o lume destul de stresantă. Dar teoria mea este că iubim conflictul și obstacolele care apar în fața personajelor și dintr-un alt motiv.
Pentru că învățăm ceva.
Oamenii învață constant prin procesul de modelare. Încă de mici învățăm să vorbim și să ne comportăm în societate prin a-i observa pe ceilalți. Fiecare dintre noi suntem rezultatul culturii în care trăim și interacțiunilor pe care le avem. Iar eu nu exclud teoria conform căreia suntem atrași de obstacolele care apar în calea personajelor tocmai pentru că învățăm activ în momentul în care acestea găsesc metode inventive (sau nu) de a merge mai departe în povestea lor.
La un nivel fundamental, oamenii învață prin eșec. Învață prin efort și prin interacțiunea cu realitatea. Ne naștem complet inutili și incapabili în societate, iar tot procesul care urmează mai târziu, în adolescență și în perioada de adult, este despre modul în care ne adaptăm și învățăm continuu.
Filmele și cărțile sunt povești care nu doar epatează în lumea obișnuită, dar și care reprezintă modele ale realității. Ne pun mintea în mișcare, ne stimulează imaginația și limitele minții. Iar epopeea personajelor ne ajută uneori să înțelegem cum ar trebui să reacționăm noi în diverse situații.
Viața ca un film
Scriu toate astea pentru cei curioși. Cred cu tărie în dezvoltarea pe orizontală și în abilitatea de „a conecta punctele”, nu doar în evoluția pe verticală (adică a fi profesionist într-un singur domeniu). Sunt ferm convins că modul în care avansează societatea în momentul de față necesită abilități multiple și creativitate cât cuprinde.
Acesta este motivul pentru care citesc o gamă destul de largă de subiecte. Nu vreau să fiu prizonierul unei singure lumi și al unei singure viziuni despre viață. Vreau să îmi înțeleg prejudecățile și să îmi observ mai bine slăbiciunile. Vreau să fac mai puține presupuneri greșite. Vreau să pot înțelege imaginea de ansamblu mai ușor, iar pentru asta trebuie să mă documentez detaliat în diverse domenii.
În final, o lecție foarte importantă de viață care derivă din lumea poveștilor și a personajelor se bazează pe faptul că noi, oamenii, ar trebui să fim fini observatori ai propriilor intenții.
De aici pleacă totul. O zi excelentă începe cu o dimineață în care stabilim o intenție (planificarea). Iar capacitatea de a evolua și de a crește ca oameni vine din obstacolele care apar în calea intențiilor noastre. Pentru că învățăm mai mult din eșec decât din succes. Învățăm mai mult atunci când o dăm în bară și trebuie să facem dansul efortului pentru a scoate la capăt situația.
Fiecare dintre noi suntem personaje în propriile filme și cărți. Fiecare dintre noi avem intenții în propriile scene și episoade, intenții mai mult sau mai puțin clare. Și fiecare dintre noi ne lovim de obstacole. Dar mulți dintre noi ne ferim de greutăți, de ceea ce poate fi dificil. Ne ferim de obstacole.
În realitate, fix ca în lumea poveștilor, care ne hipnotizează și ne generează emoții puternice, calitatea vieții se ridică până la magnitudinea intențiilor noastre și cade până la înălțimea obstacolelor din fața noastră.
