Dacă ai impresia că ți se cuvine ceva, te înșeli amarnic. Spre exemplu, dacă nu ai bani, e responsabilitatea să muncești pentru bani și să înveți cum să îi gestionezi. Victimizarea nu ajută pe nimeni. Dacă ai probleme de orice fel, e responsabilitatea ta să le rezolvi, deși poți oricând să le amâni și să le ascunzi temporar, orientându-ți energia spre altceva. Însă trebuie să fii mereu pregătit pentru când se vor întoarce. Și se vor întoarce.
Asta e realitatea. Tot ceea ce te prefaci că nu observi astăzi și tot ceea ce ignori se va întoarce multiplicat. Totul e responsabilitatea ta și totul e un privilegiu, în același timp.
Poți cere ajutorul altor oameni atunci când nu te descurci singur, e total în regulă să faci asta. Însă orice ajutor primit e un privilegiu imens.
Prietenii sunt un privilegiu, familia e un privilegiu, libertatea e un privilegiu, oportunitățile din carieră sunt un privilegiu, educația e un privilegiu, banii din cont sunt un privilegiu, sănătatea e un privilegiu. Confortul e un privilegiu, tehnologia e un privilegiu, viteza e un privilegiu, succesul e un privilegiu, deciziile sunt un privilegiu.
Prezentul e un privilegiu.
Viața însăși e un privilegiu.
Nimeni nu îți datorează nimic în mod implicit.
A înțelege faptul că nu ți se cuvine nimic te plasează într-o poziție de putere
Atunci când vezi totul ca un privilegiu, nu ca un drept fundamental de la mama natură sau de la societate, ai un sentiment de control față de tot ceea ce ți se întâmplă. Trăiești viața într-un mod activ, nu reactiv și apreciezi tot ceea ce ai.
În loc să răspunzi la ceea ce îți oferă viața, în loc să aștepți ca lucrurile să se întâmple, pui umărul la treabă pentru că nimic nu e garantat „by default”.
Psihologii numesc conceptul acesta locus de control.
- Indivizii cu un locus de control intern cred în puterea propriilor decizii și comportamente de a avea impact asupra evenimentelor din viață și de a-și determina propriul viitor.
- Persoanele cu un locus de control extern, pe de altă parte, consideră evenimentele vieții ca fiind dictate de factori de mediu în afara controlului lor, cum ar fi norocul, soarta sau alți oameni cu poziții mai înalte în societate.
Dacă aștepți ca lucrurile să se întâmple fără să faci nimic, vei aștepta pentru eternitate. Dacă aștepți ca problemele să se rezolve de la sine sau de către altcineva, asta nu se va întâmpla niciodată. Dacă visezi la un viitor mai plin, mai clar sau mai calm, s-ar putea să rămână doar un gând în imaginația ta.
Societatea în care trăim a fost construită printr-un amalgam de sânge și transpirație. Am cucerit libertatea prin sânge și am inventat tot ceea ce e în jurul nostru prin efort brut și transpirație.
Cu toate acestea, nu avem voie să luăm „de bun” nimic din ce avem.
Recunoștință și efort
Gratitudinea este cea mai înaltă formă de virtute. E o modalitate prin care omul apreciează ceea ce are și ceea ce este, în loc să caute constant ceva nou cu speranța că va găsi fericirea în altă parte.
În realitate, nu e necesar ca absolut fiecare nevoie fizică și materială să fie îndeplinită. Ar fi stupid, pentru că mereu se poate mai mult și mai bine, deci niciodată nu există un maxim tangibil unde să ne oprim și să spunem: „gata, aici iau o pauză să arăt puțină recunoștință”.
Recunoștința îl ajută pe om să se reconcentreze pe ceea ce are, nu pe ceea ce nu are. E imperios necesar să menționez conceptul de gratitudine, pentru că el reprezintă fundamentul fericirii și împlinirii. Indiferent cine ești, indiferent unde te afli, indiferent câte proprietăți deții și indiferent câți bani ai în cont, viața va rămâne mereu un privilegiu, nu un drept.
Pentru că poți muri oricând.
Totul poate să dispară mâine.
