Prima mea întâlnire cu termenul de vocație s-a întâmplat destul de târziu, undeva în adolescență. Întrebarea clasică pe care o mai primeam din când în când, copil fiind, era: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. Obișnuiam să răspund cu „fotbalist” până la 12-13 ani, apoi mi-am dorit cu ardoare să fiu arheolog până să intru la liceu. Ulterior nu am știut ce îmi doream să devin, până la începutul clasei a 11-a, când am intrat pe pista de decolare spre a deveni medic. Îmi plăcea știința și părea o provocare imensă, așa că am apăsat pedala de accelerație.
La vremea respectivă erau mult mai puține informații disponibile despre vocație. Dacă aveam nevoie de o carte, trebuia să merg să o caut într-un magazin local. Comenzile pe internet încă nu prinseseră tracțiune și totul se mișca mult mai lent ca acum. Nu exista atât de multă transparență în online, nu existau atât de mulți oameni deschiși care să scrie, să se filmeze și să împărtășească informații. Nu exista acest ecosistem virtual masiv. Nu exista atât de multă valoare în conținut.
Foarte multă vreme am crezut că vocația este un singur drum pe care îl alegi și rămâi pe el toată viață. În cazul meu, schimbarea de paradigmă a venit odată cu demisia din sistemul medical, momentul în care am înțeles ceea ce nu îmi doream să fac mai departe. A fost un prag crucial, dar era doar începutul unei noi călătorii. Din momentul respectiv nu am putut să mai pun degetul pe o profesie anume, pe un rol anume, și să spun că asta e vocația mea. Pentru că totul e o continuă explorare, iar împlinirea nu vine niciodată doar dintr-un singur loc. În realitate, e un dans constant, un echilibru fin.
Și cred cu tărie că fiecare dintre noi avem talente pe care ar trebui să insistăm, abilități pe care ar trebui să le ascuțim și pasiuni pe care să le urmăm. Doar că suntem cu toții extrem de diferiți.
Fiecare om chiar are drumul său.
Sunt oameni care au zece pasiuni diferite, sunt oameni care îmbrățișează viața cu o energie incredibilă și nu se limitează la un singur drum. Apoi sunt oameni care își descoperă o abilitate, un talent sau o pasiune și rămân pe ea toată viața. Unii iau premium Nobel cu o singură pasiune, iar alții ajung antreprenori de succes cu pasiuni multiple. Nu scrie niciunde că vocația trebuie să fie ceva limitat la un singur drum, dar asta este perdeaua care înconjoară conceptul în sine la nivel societar. Profesiile tradiționale și confortul ne-au făcut pe toți să credem că nu ne putem defini identitatea cu mai mult de un cuvânt.
În realitate, vocația este ceva ce definim fiecare dintre noi, este o pânză albă pe care o pictăm constant, nu un set prestabilit de profesii din care ar trebui să ne alegem una, aproape ca dintr-un raft, atunci când terminăm liceul. Poate că profesia unora dintre noi nici măcar nu s-a inventat încă.
Și poate că sunt între noi oameni care își vor inventa singuri profesia.
Roluri multiple
Acum mult timp am auzit o expresie pe care am luat-o cu mine mai departe. Mi-a plăcut atât de mult încât o arunc mereu în conversații când deschid subiectul acesta. Sună cam așa – fiecare purtăm diverse pălării în diverse momente și locuri din viață.
Uite câteva exemple raportate la viața mea.
- Îmi pun pălăria de soț atunci când petrec timp cu Cătălina.
- Îmi pun pălăria de proprietar de afacere atunci când am o ședință cu echipa.
- Îmi pun pălăria de negociator atunci când vreau să curbez beneficiile unui contract în favoarea mea.
- Îmi pun pălăria de sportiv atunci când alerg un maraton, urc pe un munte sau pedalez.
- Îmi pun pălăria de frate sau fiu atunci când sunt cu familia alături de care am crescut.
- Îmi pun pălăria de călător atunci când explorez țări noi.
Pălăriile sunt roluri pe care le jucăm în societate, iar fiecare dintre ele e diferită de cealaltă. Pălăriile sunt părți ale identității noastre pe care le afișăm în anumite ipostaze, în anumite circumstanțe și alături de anumiți oameni. Sunt calități pe care le scoatem în față și defecte pe care le ascundem, sunt matrițe care ne ajută să interacționăm mai bine cu realitatea de moment. Pălăriile sunt piese de lego pentru părți din viață.
Unde vreau să ajung cu asta?
Nu trebuie să ne definim cu un singur cuvânt, un singur adjectiv sau cu o singură descriere.
E mai simplu să avem mai multe roluri și să fim capabili să comutăm inteligent între ele. Pe lângă faptul că abilitatea asta ne îmbunătățește relațiile (spre exemplu – nu ai cum să joci același rol și în carieră, și în familie, pentru că vei eșua), ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Ne ajută să ne definim cu mai multă precizie, fără presiunea că trebuie să ne găsim vocația, ca și când vocația ar fi una singură.
Oamenii se schimbă constant. Cred cu tărie că dacă explorezi viața cu pasiune și ești orientat spre dezvoltare, spre creștere, vei schimba roluri mai repede decât o mașină cu cutie de viteze automată. Călătoria în sine te va forța să faci asta, iar multitudinea de fețe ale propriei identități pe care le vei înțelege mai profund te va ajuta să devii un om mai bun, mai complet și mai împlinit.
Ideea de final?
Vocația tu o definești prin pălăriile pe care alegi să le porți.
Ia-ți câteva momente și contemplează asupra pasiunilor tale. Poate că îți place să gătești. Poate că ți-ar plăcea să fii actor. Poate că îți place să grădinărești. Poate că îți place să dansezi. Poate că îți place să repari mașini. Poate că îți place să pictezi. Poate că îți place să scrii. Poate că îți place să cânți. Poate că îți place să meditezi.
Dacă asta te împlinește, absolut orice pasiune se poate transforma într-o nouă pălărie pe care să o porți cu mândrie.
