O persoană apropiată mi-a spus acum mulți ani: „Dacă aș fi primit mai mult de la părinți, așa cum au primit alții de la părinții lor, lucrurile ar fi stat altfel.” Am reacționat simplu, afirmând că ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce a primit, chiar dacă este puțin, pentru că se putea și mai rău. Aproape un deceniu mai târziu, persoana respectivă încă nu și-a schimbat opinia. Însă respect acest lucru, fiecare trăiește după propriile reguli și după propria mentalitate.
Mă trag dintr-o familie de clasă medie, iar părinții mei dețin câteva proprietăți, atât în mediul urban, cât și în mediul rural. O parte le-au primit moștenire, o parte le-au cumpărat într-un deceniu și jumătate de antreprenoriat sălbatic, acea perioadă nebună, fără prea multe reguli, venită imediat după căderea comunismului.
Nu am avut parte de lipsuri în copilărie, chiar o consider o perioadă extrem de fericită în viața mea. Sunt un norocos și sunt extrem de recunoscător pentru asta. Cu toate acestea, părinții mei au închis firma exact când eu deveneam adolescent, iar lipsurile începeau să apară. Nu erau mari, dar suficient cât să reprezinte un inconvenient.
Uneori nu aveam bani să ies la un suc, iar alteori trebuia să îmi strâng bani luni de zile ca să îmi pot cumpăra haine. Auzeam mereu că „nu avem suficienți bani”, fiind o perioadă dură nu doar prin prisma închiderii firmei și tăierii fluxului principal de venit, ci și prin faptul că în perioada respectivă se născuse sora mea. Familia se mărise într-un moment vulnerabil.
Atunci mi-am plantat în mintea ideea de independență financiară, acela a fost momentul când am știut că nu vreau să mai am vreodată probleme cu banii.
Mai târziu am devenit student la medicină, iar nevoile mele au crescut. Dorințele mele s-au diversificat. Îmi doream să călătoresc și să experimentez viața mai mult, iar părinții mei nu mai puteau susține de mult timp idealurile mele. Atunci mi-am dat seama că nu aveam absolut nicio scuză și am început să caut metode de a câștiga bani.
A fost o epopee frumoasă, cu multe încercări și sacrificii, o perioadă care s-a finalizat cu începerea unui business pe care îl conduc și în prezent cu fratele meu, o afacere pentru care am dedicat enorm de mult timp și enorm de multă energie. Mi-a transformat viața fundamental, ghidându-mă inclusiv spre decizia de a pune pe pauză cariera medicală.
Despre moștenire
Sunt incredibil de recunoscător pentru părinții mei, dar și pentru moștenirea pe care am primit-o până acum de la ei – un apartament. Uitându-mă pe piramida lui Maslow, faptul că am avut unde să locuiesc, tânăr adult fiind, mi-a permis să acced spre treptele următoare relativ repede. Mi-a permis să am o „bază” din care să mă ocup de business, un loc unde să mă întorc din călătorii și un loc pe care îl pot numi „acasă” cu soția mea.
Întorcându-mă la povestea de la începutul acestui text, niciodată nu m-am considerat privilegiat. Întotdeauna am avut în jurul meu copii sau adolescenți care aveau mai multe ca mine, copii sau adolescenți care nu aveau lipsurile mele în școala generală și în liceu. Întotdeauna am avut în jurul meu studenți care nu trebuiau să scaneze constant oportunități de a câștiga bani.
Și nu cred că sunt singurul. Cu toții ne-am comparat, la un moment dat, cu alții.
Însă nu mi-am dorit niciodată să fi avut mai mult. Nu mi-aș schimba viața pentru nimic. Cred că tocmai neajunsurile pe care le-am avut în adolescență și în primii ani de studenție au fost cele care mi-au oferit combustibil pentru creativitate. Cred că „a avea” te face leneș și am realizat asta din timp.
Atunci când ai deja, nu mai ai pentru ce să tragi, nu mai ai pentru ce să lupți.
Vreau să închei ideea despre moștenire cu o frază care descrie perfect convingerea mea despre acest subiect: „Prefer să le las copiilor mei doar ceea ce e suficient ca să înceapă să își pună bazele în viață. Nu vreau să le ofer prea multe, tocmai pentru că nu vreau să le răpesc satisfacția de a reuși pe cont propriu în călătoria lor.”
Despre călătoria personală
Cred cu tărie că toți stăm pe umerii generațiilor anterioare, deci nu există niciodată un merit exclusiv personal. Pentru fiecare om de pe planetă există cineva care l-a crescut, cineva care l-a învățat să scrie și să citească, cineva care i-a fost alături în perioada fragilă a copilăriei sau adolescenței, cineva care l-a protejat la un moment dat, cineva care i-a arătat calea atunci când se afla în impas, cineva care a ajutat cumva, undeva și a pus o cărămidă esențială în cadrul procesului.
Nu cred în merit 100% personal, dar cred în meritul unei persoane de a persevera către o viziune clară atunci când șansele de reușită sunt mici. Cred în meritul personal raportat la tot ceea ce ține de aspectele care pot fi controlate de individ în drumul spre un obiectiv. Cred în merit personal când vine vorba de efortul propriu.
Pentru mine călătoria personală, transpirația, teama, curajul, munca, procesul de a ajunge la o finalitate pe care ți-o dorești reprezintă o transformare marcantă. Tocmai din acest motiv am scris în trecut că autonomia este cea mai importantă lecție pe care i-o putem oferi unui copil.
Indiferent cine ești, indiferent unde ești, niciodată, nimic nu va fi suficient. Nu lega fericirea de bani, pentru că nu o vei găsi niciodată. Banii sunt o variabilă prea slabă pentru o ecuație atât de importantă.
În final, cred cu tărie că autonomia și responsabilitatea individuală sunt două ingrediente care pot crea o moștenire. Elementele materiale pe care le primești în ceea ce se numește „moștenire” reprezintă doar un lucru exterior pe care îl poți pierde oricând.
Însă transformarea ta, călătoria personală spre un obiectiv mare, reprezintă o experiență incredibil valoroasă pe care nu o vei pierde niciodată.
