„Ar trebui să citești Allan Pease”, mi-a spus un bun prieten când ieșisem la o cafea la final de 2008. Ne apropiam amândoi de finalul adolescenței și eram extrem de avizi după informație. Internetul își deschisese porțile din ce în ce mai mult și începeam să luăm contact cu societatea americană aproape zilnic. Auzeam astfel tot felul de concepte interesante. Îmi aduc aminte că am mers într-un magazin fizic dintr-un centru comercial să iau cartea recomandată, pentru că la acea vreme încă nu puteai comanda chiar totul online.
Am cumpărat cartea „Body Language” și am citit-o în decurs de o săptămână. Apoi am început să observ limbajul corpului la oamenii din jurul meu cu mai multă atenție. Au început să se lege lucruri și mi-am cumpărat și alte cărți.
Așa am intrat în ceea ce se numește dezvoltare personală, acest termen urât cu pasiune de unii oameni și adorat de alții. Eu îl tot menționez în scrierile mele pentru că acesta e numele comercial pentru filosofia din spate, dorința de a te îmbunătăți constant și de a sparge limite constant, de a vrea mai mult de la tine (în cazul meu, desigur), însă miezul s-a diluat foarte mult în era consumerismului informației.
Trăim în era în care cei mai mulți oameni devin „experți” după cinci cărți citite. Trăim în era în care dezvoltarea personală motivează prea mult, în ideea în care oamenii încep să construiască din ce în ce mai mult produse și servicii informaționale care sunt slabe calitativ pentru că au o fundație șubredă. Sunt un mare evanghelist al efortului și al muncii, dar cred cu tărie că e cale lungă până la a-i învăța pe alții.
Personal, nu mai cred de foarte mult timp în titluri apetisante, descrieri interesante și autori consacrați. Îmi selectez cu grijă lecturile, iar plaja de alegeri a devenit tot mai mică pe măsură ce am evoluat ca om. Personal, nici nu mă ating de cărți cu titluri care sună în felul următor: „7 pași ca să…” pentru că debordează de informații banale. Cele mai multe cărți sunt slabe spre foarte slabe, dar, pentru că mereu există un „dar”, unele vin cu o energie motivantă foarte mare.
Iar asta mă duce cu gândul la ideea centrală a acestui text.
Emoția vinde
În viața de adult am participat la multe cursuri de formare, conferințe și evenimente, întâlnind mulți oameni dependenți de dezvoltare personală. Am văzut multe persoane care consumau informație pe pâine, dar nu aveau rezultate. Am văzut o tonă de cititori de cărți de tipul „how to” care nu puneau în aplicare aproape nimic. Am văzut o tonă de oameni care îmi puteau descrie principii și concepte pe dinafară, dar care nu experimentau deloc în realitate și nu integrau cu adevărat acele lucruri în viața lor.
Am observat astfel o tipologie de persoane care s-au transformat în adevărate mașinării de stocare a informațiilor din această industrie și nu mi-a luat mult timp să-mi dau seama de ce se întâmplă asta.
Mesajul din cărțile, cursurile și conferințele de dezvoltare personală e înțeles greșit. Energizează enorm, imprimă un anumit nivel de energie și motivează puternic, dar ajunge să devină o simplă „stație de combustibil” pentru aceia care nu fac un progres real în societate. Ajunge să fie un drog ce trebuie administrat continuu.
Fundamentul dezvoltării personale este acțiunea. Efortul. Munca.
Scopul primordial al fiecăruia dintre noi trebuie să fie progresul spre viziunea personală. Trebuie să ne mișcăm, chiar dacă uneori incredibil de încet și uneori cu viteza luminii și chiar dacă uneori stagnăm temporar. Pe termen lung însă trebuie să fim capabili să observăm când, cum și de ce ne învârtim în cerc.
Iar dacă abundența de „dezvoltare personală” e problema, e responsabilitatea noastră să reducem toată informația asimilată la pași concreți de acțiune și să inventăm, să eșuăm, să descoperim și să punem cap la cap piesele de puzzle.
Pe cont propriu, pentru că practica bate la fund teoria la orice oră din zi.
