Era 2006, într-o seară rece de final de octombrie. Terminasem orele și plecasem la pas spre casă, pe o stradă cu sens unic și cu un zumzet constant de fundal în aglomerația orei de vârf. Eram proaspăt licean, doar că lucrurile nu stăteau așa cum îmi doream eu. Intrasem într-unul dintre cele mai bune colegii din România și veneam dintr-o școală de cartier, unde fusesem printre cei mai buni elevi. Realizasem însă că intrasem într-o altă „ligă”, unde standardele erau mult, mult mai mari. Iar în ziua aceea fusesem mustrat de profesoara de matematică în fața clasei.
Este cea mai veridică și clară amintire a mea despre momentul în care am început să introspectez cu adevărat și să explorez mai mult în propria minte. Mergând pe jos, singur, zi de zi, eventual cu muzică rock în căști, ca orice adolescent rebel, mintea mea începea să își pună rotițele în mișcare într-o lume cu totul nouă. Observa, analiza, răstălmăcea situații și posibilități.
Pas cu pas, prin frig, prin întuneric, prin ploaie sau prin soare, am mers mii de kilometri de-a lungul timpului, în drum spre liceu și mai târziu spre facultate.
Uitându-mă în spate, mersul pe jos a fost un element magic al perioadei de educație formală din viața mea. Abia mulți ani mai târziu am descoperit că momentele de singurătate și introspecție au o valoare excepțională. Există, cumva, multă putere în abilitatea de a avea un dialog cu propria minte. Și există un avantaj puternic în a înțelege cum funcționezi tu, ca om, la un nivel fundamental.
Ruperea „contractului”
Pe la finalul anului 2012 m-am apucat să alerg serios. Era prima mea încercare de a ajunge la distanța de 10 kilometri fără oprire. Am renunțat după două săptămâni, când a trebuit să alerg 4 kilometri într-un antrenament. Am renunțat pentru că „era frig, era seară, eram obosit din cauza programului încărcat și erau câini în cartier care mă puteau mușca”.
În realitate, nu am avut suficientă determinare și am rupt „contractul” pe care îl făcusem eu cu mine.
Știu că pare extrem de ciudat, dar fix eșecul acela nenorocit și dezamăgirea că nu am dus la capăt ceva ce îmi planificasem (într-un moment în care aveam nevoie să îmi demonstrez că pot), mi-au alimentat motivația pentru ceea ce avea să urmeze. Așa am început să mă antrenez pentru primul meu semi-maraton la început de 2013. Și tot așa am continuat să alerg ulterior maratoane, ultramaratoane și să termin curse IronMan.
Pentru că… omul pe care îl pot dezamăgi cel mai tare sunt chiar eu.
Un mușchi antrenabil
Eu văd promisiunile pe care ni le facem noi înșine, derivate din introspecție sau nu, drept un mușchi ce poate fi antrenat constant. Este același traseu ca în povestea încrederii de sine, acolo unde ai nevoie de mici succese pe care să construiești. Cu alte cuvinte, pentru a crește încrederea de sine, ai nevoie să reușești succesiv, chiar dacă în instanțe foarte mici. Ai nevoie de feedback pozitiv. Ai nevoie să ai un „track record”.
La fel funcționează și cu promisiunile pe care ni le facem noi înșine.
Poate te întrebi de ce ai avea nevoie să îți ții promisiunile față de tine.
Motivul e foarte simplu.
Pentru că sunt cele mai importante.
De fiecare dată când nu duci la capăt ceea ce ți-ai promis, de fiecare dată când rupi contractul pe care l-ai făcut tu cu tine, faci un pas în plus spre lipsa de încredere în propriile forțe. Intri într-un lanț toxic din care e foarte greu să ieși.
E ca și când te-ai arunca pe scări. E foarte greu să te oprești în cădere.
În plus, dacă partenerul de viață nu-și ține promisiunea, un prieten nu-și onorează cuvântul dat sau un partener de business decide să rupă contractul, cum te-ai simți?
Pun pariu că te-ar afecta.
E foarte ciudat, dar printr-o disonanță cognitivă incredibil de perversă, avem tendința să fim mai puțin duri cu noi înșine.
Însă tocmai de la noi pleacă totul. Orice am face pleacă de la noi, de la nivelul nostru de motivație și de la starea de spirit pe care o avem. Iar dacă lovim constant, cu precizie elvețiană în abilitatea de a finaliza lucrurile pe care le începem (indiferent de amplitudinea lor), atrofiem mușchiul promisiunilor.
Și rupând promisiune după promisiune vom ajunge să credem că nu putem reuși nimic.
Morala
Totul se rezumă la a dezvolta un obicei de a duce la finalizare lucrurile pe care ni le promitem noi înșine. Iar cel mai scurt pas pentru a câștiga pariurile cu mintea noastră este să începem cu pași mici.
Care e cel mai mic pas pe care îl poți face?
Alege ceva simplu și ține-te de el.
Planifică-ți să mergi pe jos 1 kilometru pe zi sau să alergi 1 kilometru pe zi timp de 30 de zile. Planifică-ți să scrii timp de 5 minute pe zi. Planifică-ți doar să îți faci agenda zilnic timp de o lună. Planifică să cânți la pian 5 minute pe zi. Planifică să codezi 10 minute pe zi. Planifică să sari coarda de 50 de ori pe zi timp de o lună.
Începe cu lucruri mici, dar finalizează provocarea.
Motivul pentru care eu intru în tot felul de provocări personale este pentru că vreau să-mi construiesc o încredere formidabilă în propriile forțe. Vreau ca mintea mea să știe că am reputația de a finaliza lucrurile pe care le încep. Vreau să mă respecte și să mă ajute în ceea ce îmi propun. Apoi vreau să pun baza unor viitoare contracte indestructibile între mine și mintea mea.
Toate relațiile pe care le avem, tot ce facem în carieră, nivelul de sănătate pe care îl avem, forma fizică, toate deciziile pe care le luăm, toate pleacă de la modul implicit prin care „vedem” și înțelegem viața. Apoi toate aceste decizii și alegeri vin din interior, din materialul din care suntem construiți fiecare dintre noi. Și toate rezultatele pe care le obținem sunt direct proporționale cu ceea ce suntem noi, acel întreg format din multe variable, inclusiv din această abilitate de a ne ține promisiunile față de noi.
Iar singura modalitate prin care putem să întărim materialul acela, singura metodă prin care putem fi mai buni și prin care putem obține mai mult în ceea ce facem, este să onorăm fiecare nenorocit de contract pe care îl semnăm cu noi în șine.
Pentru că omul pe care îl putem dezamăgi cel mai tare se află în fața noastră.
În oglindă.
